„Nu da, Doamne, nimănui, soarta deportatului” (Elena Şoimu-Postolachi)

[prezentarea volumului „Surghiunul” de Maria Nestor-Şoimu şi Elena Şoimu-Postolachi[1]]

Cuvinte-cheie: Parcani (Soroca), deportarea 1941, Anastasievka, Tomsk, Ivdellag, bolşevism

Este un volum de memorii, expuse de Maria Nestor-Şoimu, născută la 2 decembrie 1911, în satul Parcani, raionul Soroca, şi Elena Şoimu-Postolachi, fiica Mariei, născută la 18 ianuarie 1931, în satul Heciul Vechi, raionul Sângerei. În noaptea de la 12 spre 13 iunie 1941, familia Şoimu – capul familiei, preotul Porfirie Şoimu, soţia Maria, fiica acestora Elena şi fiul de 7 ani, Mihail, au fost ridicaţi şi trimişi în Siberia[2] (regiunea Tomsk, raionul Şegarca, localitatea Anastasievka).

Prima parte a cărţii (p. 13-265) sunt memoriile Mariei Nestor-Şoimu. Autoarea a descris viaţa familiei în care crescuse până la căsătorie, a prezentat rudele din partea mamei, Alexandra Coşciug, şi pe cele din partea tatălui, Eugen Nistor. Apoi a expus viaţa Liceului de fete „Domniţa Ruxandra” din Soroca, în care a învăţat Maria Nestor. Memoriile continuă cu portretul fratelui Anatolie („… era bun la suflet ca o pâine caldă, generos, omenos şi vesel”, p. 57), cu cel al surorii Olga („…era foarte modestă şi cinstită”, p. 114).

În 1973, 1982 şi 1985 fratele Mariei, Anatolie Nestor, stabilit cu traiul în România, a trimis un şir de scrisori rudelor lui din RSS Moldovenească, epistole pe care autoarea memoriilor le-a trecut în carte (p. 62 – 110). Scrisorile publicate demonstrează că autorul lor, Anatolie Nestor, a fost preocupat de istoria localităţii natale (comuna Parcani), de istoria altor sate din raionul Soroca şi informaţiile adunate de el pot servi ca bază documentară în cercetarea istoriei acestor localităţi.

La 27 iunie 1940, alături de fratele Anatol, Maria Nestor-Şoimu a auzit la aparatul de radio, pe care îl avea în familie, nota ultimativă, înaintată de URSS României cu cererea de a ceda Basarabia şi nordul Bucovinei. Autoarea şi-a exprimat indignarea faţă de acest rapt teritorial şi a adus un şir de argumente convingătoare privind caracterul românesc al Basarabiei – a citat din autori ruşi (P. Svinin, F. Vighel etc., p. 125 şi urm.). Memorialista a menţionat şi poziţia întemeietorului comunismului Karl Marx care nota şi el caracterul românesc al Basarabiei şi condamna agresiunea Rusiei faţă de Principatul Moldovei (prin răpirea interfluviului Pruto-nistrean în 1812).

Prezentând comportamentul reprobabil al ocupantului sovietic în Basarabia, autoarea exemplifică prin atitudinea acestuia chiar faţă de soţul ei, Porfirie Şoimu, preot în satul Parcani, fiu de ţăran, om muncitor, care prin muncă cinstită şi-a ridicat o gospodărie exemplară: „Peste câteva zile au venit nişte şefi (nacialnici) şi i-au ordonat soţului meu (…) ca duminică să iasă în faţa Altarului şi să spună enoriaşilor că i-a minţit până atunci, că Dumnezeu nu există, că religia e opiu pentru popor etc. el le-a replicat că nu poate să facă acest lucru şi că niciodată nu va spune oamenilor minciuni…” Autoarea menţionează că soţul ei a fost chemat de nenumărate ori la NKVD-ul raional Soroca unde i s-a cerut închiderea bisericii şi transformarea clădirii un club de distracţii.

Maria Nestor-Şoimu a memorat pentru întreaga sa viaţă momentul ridicării: „Pe la ora trei dimineaţa (13 iunie 1941 – A.P.] ne-au trezit nişte bătăi puternice la uşa de la balconul din faţa casei. M-am uitat prin geamurile ferestrei şi am văzut pe balcon nişte soldaţi înarmaţi cu baionetele ridicate. M-a cuprins o frică pentru noi toţi, dar mai cu seamă pentru soţul meu care era preot, căci ştiam de la radio cum a fost nimicită preoţimea şi cum au fost distruse bisericile în Rusia sovietică…” (p. 130). În continuare autoarea menţionează: „…uşa s-a deschis uşor. Au intrat buluc doi enkavedişti, vreo trei soldaţi şi doi oameni din sat – „poneatîe” (martori), ca să baje frica şi în acei care au rămas încă nedeportaţi. Întrând, au început să strige de ce nu am deschis imediat uşa. L-au arestat pe soţul meu şi i-au ordonat să stea nemişcat în genunchi. Le făcea plăcere călăilor să-şi bată joc de el. ne-au anunţat că toată familia este supusă deportării. Mi-au spus să luăm mâncare pentru două săptămâni şi bagaj până la 45 kg pentru toată familia. Mâncarea pentru soţ să fie pusă deoparte, deoarece vom călători în vagoane diferite până la locul de destinaţie” (p. 130-131).

În pofida îndemnurilor verbale de a lua bagaje, inclusiv – de mâncare, din spusele autoarei, enkevediştii nu i-au permis să ia pâine: „Am încercat să mă duc în serai, dar nu m-au lăsat. Aveam acolo pâine proaspătă,putină cu brânză, butoiaşul cu ulei, gavanos mare cu miere de albine şi câte nu aveam!… Ne-au condamnat la foamete!” (p. 132).

Familia Şoimu a fost adusă la marginea satului. Acolo a stat mult timp, până au fost aduşi şi ceilalţi săteni, trecuţi în lista deportaţilor. A fost şi o surpriză pentru ei: împreună cu a fost adusă familia unui activist al sovietului sătesc, pe care autoarea îl nominalizează cu iniţialele „I.P”. Maria Şoimu s-a întrebat: „Cine ştie de ce l-au ridicat şi pe el? Poate a ştiut prea multe? Sau din alte motive. În orice caz, din toţi bărbaţii care au fost izolaţi de familiile lor şi duşi în gulagul [lagărul – A.P.] din Ivdel, numai el a fost lăsat cu familia sa în toţi anii de surghiun. Poate fusese trimis să ne urmărească şi acolo?…” (p. 132). Cine ar putea fi acest I.P? Citind memoriile Mariei Şoimu şi consultând datele din „Cartea Memoriei” am putea deduce ca este vorba de Iacob I. Perciun, inclus în lista deportaţilor împreună cu soţia Ana, fiicele Mina, Irina, Valentina şi fiul Ilie[3]. Dacă în celelalte cazuri sunt indicate anii naşterii celor ridicaţi şi motivele deportării, în cazul familiei Perciun acest informaţii lipsesc. Astfel, ipoteza Mariei Şoimu că acest activist s-a angajat să servească în continuare ocupantul sovietic nu sunt lipsite de temei.

Autoarea memoriilor descrie vagoanele în care au fost urcaţi deportaţii: „Vagoanele pentru transportarea animalelor nu erau mari, în ele erau nişte „nare”, laiţe din scânduri , lungi şi late la ambele capete ale vagonului. [Aici enkavediştii] au ticsit cinci familii de 25 de persoane – familiile Şoimu, Onea, Dubălari, Ghirvas şi… familia activistului…” (p. 134). Maria Şoimu nu-i divulgă numele pentru că, consideră autoarea, „urmaşii lui nu poartă vina pentru ticăloşia tatălui lor” (p. 135). Autoarea menţionează cazul când, în condiţii deficitare, acest „I.P.” a împrumutat bani de la Profirie Şoimu şi se întrebă: „Dar această bunătate cum i-a fost răsplătită?” Maria Nestor-Şoimu scrie că acest activist a fost „pisari”, adică conţopist care avea scrisul citeţ, la consiliul sătesc, şi fiind în această funcţie „a întocmit listele de deportare, fără să se gândească la faptul că îl vor deporta şi pe el cu familia, alături de cei stabiliţi de dânsul” (p. 135).

Bineînţeles, nu un conţopist a stabilit lista familiilor pentru deportarea în Siberia, erau alţii, cel puţin – preşedintele consiliului sătesc, „I.P.” fiind doar pisari. Nu poate fi exclusă şi contribuţia lui la alcătuirea listei, dar nu el a fost principalul, dovadă în plus fiind faptul deportării lui cu întreaga familie. Aşa cum remarcă autoarea, el a fost folosit, apoi „după ce nu au mai avut nevoie de el, l-au deportat”. Maria Nestor-Şoimu încheie acest pasaj astfel: „Dar l-am iertat…Dumnezeu cu el!” (p. 135).

Autoarea memoriilor şi-a amintit condiţiile deportării din RSSM[4] în Siberia. Bărbaţii, inclusiv soţul autoarei, Porfirie Şoimu, au fost separaţi de familii, urcaţi în alte trenuri. Din acel moment Maria Nestor-Şoimu nu şi-a mai văzut soţul. Mail mai târziu, deja după reabilitare, în rezultatul multor eforturi, autoarea memoriilor a aflat că Porfirie Şoimu a fost împuşcat de sovietici la 8 august 1942 (avea 38 de ani), în lagărul de exterminare din oraşul Ivdel, situat la o distanţă de 300 de km nord de Sverdlovsk (astăzi – Ekaterinburg). După revenirea în Moldova, autoarea s-a interesat de lagărul din Ivdel, unde a murit soţul ei. A publicat în carte din memoriile unor supravieţuitori ai lagărului – Ion M. Ciobanu şi Petru Bunăcale (p. 174-175).

Maria Nestor-Şoimu expune în ce mod au fost duşi basarabenii în Siberia, condiţiile din vagon: „În vagonul nostru era un singur bărbat, fostul activist, care era lăsat să ne aducă mâncare şi apă. Ne dădeau adesea nişte supă din făină de mazăre, fără gust, ca nişte lături; nu puteam să o mâncăm şi de multe ori o vărsam pe gaura care era pe peretele lateral al vagonului şi ne servea de WC” (p. 183). În vagonul, în care era Maria Nestor-Şoimu, „călătorea” şi soţia fostului primar din Parcani, Maria Ghervas, care născuse în vagon o fetiţa, dar care murise datorită condiţiilor insuportabile.

Împreună cu alţi basarabeni, familia Şoimu (mama şi copiii) a ajuns în oraşul Taştagol, de acolo, cu căruţele, a fost dusă în oraşul Spask (Altai, p. 185). Dar nu a stat aici decât o săptămână, după care a fost urcată din nou în vagon („în vagoane – înghesuială, păduchi, nu era apă”, p. 186) şi adusă la Novosibirsk. Acolo, a fost urcată pe un şlep, ataşat de un vapor, şi dusă la nord. Maria Nestor-Şoimu îşi aminteşte: „Când ne îmbarcam în şlep, o femeie tânără, cu o fetiţă de vreo doi anişori în braţe, probabil că şi-a închipuit ce o aşteaptă şi nu a rezistat… şi-a făcut semnul crucii şi s-a aruncat cu copilaşul în valurile râului Obi, care imediat au înghiţit-o, ducând-o mai la vale…” (p. 187). Pe râul Obi prizonierii basarabeni ai Gulagului au mers 360 de km spre nord şi au fost coborâţi în satul Staraia Zagorka, cândva centru raional. De aici basarabenii au fost duşi în satul Anastasievka (autoarea descrie localitatea, p. 188 şi urm.). Maria Nestor-Şoimu scrie că basarabenii au fost repartizaţi pe la casele localnicilor: „Am trăit în casa fostului preot, care nu s-a mai întors din lagărul stalinist. În casă trăiam multe familii, nu aveam nimic: nici haine, nici aşternut, nici tacâmuri, nici măcar un lighean să ne spălăm, de aceea era o mizerie nemaipomenită! Sărăcie, foame, frig, păduchi…” (p. 189). Fiindcă în odaia care le-a revenit nu era sobă, Maria cu alte moldovence a construit o sobă asemenea celor din Basarabia. Pentru ca să supravieţuiască în condiţiile noi, basarabencele, inclusiv Maria Nestor-Şoimu, s-au angajat în diverse munci pe la localnici, primind în schimb produse alimentare sau haine. Autoarea scrie: „Am avut încă de acasă vreo 60 de ruble şi cumpăram numai strictul necesar: chibrituri, săpun, sare. Pâine ne dădeau pe cartele: mie – 400 de grame pe zi, iar la copii câte 200 de grame. Am avut noroc, deoarece m-am angajat ca sanitară într-o casă de copii…” (p. 191). Basarabenii erau obligaţi să rămână în localitatea în care fuseseră repartizaţi: „Fără învoire nu aveam voie să plecăm undeva. Toţi cei maturi eram obligaţi de două ori pe lună, să ne prezentăm la sovietul sătesc ca să ne înregistrăm” (p. 191). Din cele scrise de autoare constatăm şi alte greutăţi, cu care s-au ciocnit basarabencele şi copii lor: nu ştiau ruseşte, erau mâncaţi de ţânţari, de care nu se puteau proteja (asta pe lângă foametea ce o îndurau permanent, munca extenuantă, bolile cu care se confruntau şi nu le puteau trata den cauza lipsei de medicamente şi de medici). „Bietele femei, scrie Maria, nu aveau cu ce să se îmbrace şi mai furau câte un sac de la colhoz şi-şi făceau câte o fustă. Umblau brigadierii pe la basarabence şi adunau sacii înapoi pe unde îi găseau…” (p. 201-202).

Maria Nestor-Şoimu a fost martoră şi prezintă în cartea dată numeroase cazuri de moarte a basarabenilor, aflaţi în condiţii mizerabile. Astfel, a fost cazul Valentinei Călin, care se îmbolnăvise de pneumonie acută. „Nici medicamente, nici medic în sat nu erau, în raion la spital  plecarea s-a tărăgănat, căci fără învoirea comandamentului nu aveau voie să plece… şi a murit frumoasa fată de 18 ani. Nu peste mult timp a murit şi Ionică Călin. Am văzut cum în toiul nopţii i-a podidit sângele pe nas şi pe gură, s-a zbătut în braţele mamei sale şi s-a stins băiatul de 15 ani, pe cuptorul unde a dormit şi a zăcut toată iarna. Plângeau înăbuşit părinţii şi fraţii lui Ionel, plângeam şi noi, femeile din casă, căci aveam şi noi copii şi nu ştiam ce-i aşteaptă…” (p. 203). Un alt caz – cel al familiei Bărbieru, deportată din Soroca. Capul familiei a murit în lagărul din Ivdel. Alături de alţi basarabeni, soţia lui s-a chinuit cu copii în Anastasievka. Maria Nestor-Şoimu menţionează: „Băiatul cel mare al doamnei Bărbieru, Vitalie, licean în clasa a zecea la Soroca [înainte de deportare – A.P.], era atât de slab, încât nimeni nu-l lua la lucru. S-a pornit bietul băiat cu cerşitul şi nu s-a mai întors. Cine ştie unde i-au putrezit oasele?! Cel mai micuţ de opt luni, a murit chiar la început. Mai târziu a murit Tanea, liceancă din clasa a opta, de peritonită, căci mama nu a putut s-o ducă la spital, fără învoire şi nici nu avea cu ce s-o ducă. Fiica, Mila, a murit mai târziu… a rămas doar doamna Bărbieru singură. După reabilitare s-a întors în Soroca şi a murit şi ea. Din această familie nu a rămas în viaţă nici unul!” (p. 208). Autoarea memoriilor a relatat şi multe alte cazuri de acest fel, când au murit oameni tineri şi în vârstă datorită politicilor sovietice de atunci.

Autoarea memoriilor a descris chinurile muncii cu instrumente (unelte) primitive, fie la muncile câmpului, fie la tăiat pădurea, despre lipsa totală a securităţii muncii, despre condiţii neprotejate la muncile dăunătoare sănătăţii (de ex., la tratarea cerealelor cu substanţe speciale a cerealelor destinate semănatului, p. 218). Ea a expus viaţa cotidiană din localitatea Şegarca, în care se mutase cu traiul familia Nestor-Şoimu (p. 259 şi urm.). Maria Nestor-Şoimu a repovestit viaţa tragică a altor deportaţi (a familiei Pârâianu, de ex., p. 249 şi urm.).

Mărturisirile Mariei Nestor-Şoimu despre supravieţuirea în Siberia a familiei ei, a altor familii, dar şi moartea prematură a multor prizonieri ai politicii represive sovietice, aplicate faşă de basarabeni, sunt documente de o importanţă deosebită la cunoaşterea esenţei totalitarismului stalinist.

Partea a doua a cărţii (p. 269 şi urm.) a fost scrisă de Elena Şoimu-Postolachi, fiica Elenei Nestor-Şoimu. Mărturisind despre viaţa deportaţilor basarabeni în Siberia, Elena Şoimu-Postolachi menţionează: „Când scriu, dar scriu mai mult noaptea, ca să mă pot concentra în linişte, îmi apare în ochi toată viaţa noastră nenorocită. Parcă-i văd pe toţi chinuiţii din surghiun, parcă mă văd şi pe mine în acea robie: asuprită, nedreptăţită, suferind de frig şi de foame, muncind din greu… şi mă cuprinde o jale atât de mare, încât nu mă pot opri din plâns! Însă viaţa continuă” (p. 270).

Elena Şoimu-Postolachi şi-a amintit de traiul greu din Siberia: „…Îmi amintesc cum în prima iarnă [în Siberia A.P.], în camera în care eram 16 suflete, mama a copt pe „burjuică”, adică plita de fier, nişte turte amare din făină neagră la un loc cu nişte colb mărunt de la moară. Nici nu le puteam înghiţi. Ele se mai pârleau pe plită şi noi ne înăduşeam de fum şi de miros greu şi înecăcios” (p. 274). Deosebit de greu au dus-o basarabenii înspre primăvară; au fost nevoii să adune cartofii rămaşi peste iarnă în câmp sau să mănânce diverse rădăcini de plante (crin sălbatici, de ex., p. 275). Condiţiile de muncă, remarcă autoarea, erau peste puterile oamenilor (p. 276). După absolvirea şcolii de cultură generală, Elena Şoimu-Postolachi a mers la Tomsk pentru a se înscrie la una din facultăţi. Autoarea scrie: „Pentru copiii deportaţilor, calificaţi şi ei drept deportaţi, uşile universităţilor şi colegiilor prestigioase erau închise. Era anul 1948. Am trecut aproape pe la toate instituţiile de învăţământ din Tomsk, dar nicăieri nu mă primeau” (p. 286). În sfârşit, Elena Şoimu-Postolachi s-a înscris la Colegiul Agricol, la specialitatea „Hidrotehnica şi ameliorarea solurilor”, pe care l-a absolvit cu brio. Dar pentru a supravieţui, a fost nevoită să doneze sânge contra câtorva ruble: „În fiecare lună timp de trei ani la rând eu donam câte 300-500 de mililitri de sânge, dar câteodată şi mai mult, ca să pot supravieţui, căci cu bursa de 14 ruble nu era posibil de trăit. În anii studenţiei am donat vreo cincisprezece litri de sânge” (p. 291).

Memorialistă a scris despre soarta fratelui ei Mihail, devenit bun medic (p. 301 şi urm.), despre soarta tragică a familiei Bodiu şi ajunge la concluzia că deportarea a constituit o adevărată „fabrică a morţii” (p. 334).  A fost menţionată moartea dictatorului Stalin, reabilitarea, repatrierea. Dar în RSSM pe deportaţi i-a aşteptat „Gulagul” de după Gulag: respinşi cu ostilitate de administraţiile locale, neprimindu-şi înapoi averile, care, între timp, fuseseră devastate sau au degradat datorită nepăsării sau lipsei spiritului de gospodar al noilor stăpâni, purtaţi prin instanţe în căutarea dreptăţii. „Când ne-am întors din Siberia, scrie Elena Şoimu-Postolachi, pe la casa noastră nici nu am trecut, căci era dureros. Bine măcar că era spital în ea şi nu altceva. Trecusem pe lângă casa bunicilor, în care atunci era magazin, iar peste timp i-au dat-o lui Luca P., care nu a îngrijit-o şi astfel ea s-a distrus. A rămas fără verandă. Pământul din jurul casei nu-l lucra, măcar pentru necesităţile familiei. Nişte leneşi. Toţi pomii roditori i-au tăiat pentru foc şi au început alunecările de teren…” (p. 346).

Maria Nestor-Şoimu nu a trecut cu vederea comportamentul reprobabil al unor basarabeni care, având gospodării sau venituri modeste, s-au încovoiat în faţa ocupantului sovietic, formând baza politică a regimului bolşevic în teritoriul cotropit. Astfel, autoarea remarcă: „Imediat după ce sovieticii au intrat în Basarabia, au fost demişi primarii, s-au format soviete [consilii – A.P.] săteşti şi orăşeneşti, conduse de lichele care au contribuit şi au participat mai târziu la deportările noastre” (p. 128). Maria Nestor-Şoimu a prezentat cazul conţopistului I. P., care a alcătuit lista deportaţilor din satul Parcani, r. Soroca şi care fusese şi el deportat.

La rândul ei, Elena Şoimu-Postolachi aduce în circuitul ştiinţific cazul altui colaboraţionist, de această dată – un nemernic. Din mărturisirile făcute dnei Elena Şoimu-Postolachi de către Tatianei Ivaşcu, născută în 1926, în Făleşti, familia ei a fost deportată în 1941. La acel moment ea, Tatiana, nu era acasă şi pe ea n-au ridicat-o. Având 15 ani, Tatiana mereu era chemată la consiliul local, şantajată, ameninţată etc. Asta pentru, aşa cum scrie Elena Şoimu-Postolachi, „un potlogar, activist din sovietul [consiliul – A.P.] sătesc, un golan, a pus ochii pe Tatiana, că era tare frumoasă şi i-a spus că are s-o scape de deportare dacă se va mărita cu el… Ea l-a refuzat pe nemernic, l-a respins categoric şi atunci i-au fabricat învinuiri, au arestat-o şi au condamnat-o fără vină la ani grei de puşcărie” (p. 181).

Elena Şoimu-Postolachi revine asupra subiectului referitor la rolul nefast al colaboraţioniştilor basarabeano-sovietici: „Mult rău au făcut antihriştii şi cozile de topor. E un adevăr amar pe care tinerele generaţii ar trebui să le cunoască” (p. 270). Şi mai e ceva de remarcat: şi după reabilitare (ceea ce înseamnă că autorităţile statului au recunoscut că persoanele respective au fost deportate fără nici un temei, ca s-a comis un abuz, o formă de represiune neîntemeiate), foştii deportai erau maltrataţi şi înjosiţi. Elena Şoimu-Postolachi scrie: „Odată, o colegă profesoară, soţia unui şef comunist în raion, m-a întrebat cu ironie: „Tatăl matale a fost popă?” De parcă nu ştia cine au fost părinţii mei! I-am răspuns calm că tatăl meu a fost un om cumsecade, cu studii superioare şi a fost condamnat la moarte [fiind] nevinovat, dar după ce dânsa a plecat din cancelarie am plâns, pentru că ea ştia tare bine cine au fost părinţii mei. A vrut să mă rănească. Fiul dumneaei azi e mare demnitar în Chişinău. A început activitatea în partidul comunist, apoi s-a strecurat în alte partide şi alte slujbe şi afaceri, unde se poate trăi mai bine, fără mare muncă şi efort” (p. 349). Este de reţinut acest moment: activiştii comunişti de atunci şi-au promovat odraslele în posturile de conducere de astăzi ale independentei Republici Moldova.

Cartea beneficiază de o Prefaţă, semnată de poetul Nicolae Dabija (p.7-10), de o Postfaţă, semnată de istoricul Silviu B. Moldovan (p. 395-407), şi de câteva Reflecţii asupra unei cărţi (p. 409 şi urm.)

Câteva obiecţii.

Cartea recenzată constituie o sursă de documentare deosebit de importantă. Rămânem recunoscători autoarelor pentru efortul depus în elaborarea acestei cărţi care are un loc meritat în galeria memoriilor celor ce au supravieţuit Gulagul. Cu regret, cartea conţine câteva erori regretabile.

1. E scris: „În 1941 a început al Doilea Război Mondial” (p. 51). Cel de-al Doilea Război Mondial a început la 1 septembrie 1939.

2. În carte de mai multe ori s-a afirmat: „Elena Alistar – unica femeie membru al Sfatului Ţării”. Nu a fost unica, a mai fost Nadejda Grinfeld[5].

3. „Părintele comunismului din Rusia, şi anume Karl Marx” (p. 127). K. Marx a fost întemeietorul comunismului, numit „ştiinţific” şi a făcut acest lucru fiind în Germania. În Rusia această teorie a fost dezvoltată de V. I. Lenin.

4. Decizia Curţii Constituţionale din 1922 despre PCUS (p. 169); corect – din 1992.

Aceste greşeli, însă, nu diminuează valoarea de document istoric al memoriilor celor două autoare, mamei, Maria Nestor-Şoimu, şi fiicei, Elena Şoimu-Postolachi.

anatol_petrencu@yahoo.com

6 mai 2018