În 2017, Editura „Cartier” din Chişinău a scos de sub tipar ediţia a treia a volumului „Eu şi Lumea”[1], semnat de scriitorul Alexei Marinat (1925-2009). Volumul a fost deja supus criticii de către specialişti notorii[2]. Scopul acestei prezentări este evidenţierea unor momente, descrise de scriitor, consumate în trecutul totalitar sovietic, dar care nu şi-au pierdut actualitatea până în prezent şi servesc ştiinţa istorică.

Autorul cărţii s-a născut în localitatea Valea Hoţului din numita atunci Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. Familia autorului a trecut prin coşmarul colectivizării agriculturii, promovate de Partidul Comunist (bolşevic) al URSS, şi a cunoscut urmările acelei politici criminale: înfometarea cu bună ştiinţă a populaţiei rurale cu consecinţe de groază: canibalism şi moartea oamenilor. Alexei Marinat nu va uita acea politică, promovată de bolşevici, şi se va ciocni de ea a doua oară, deja după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, când era student la Facultatea de Istorie şi Filologie a USM. Nu era un simplu student: în spate avea experienţa frontului, fiind decorat cu patru distincţii militare pentru vitejia de care dăduse dovadă. Cred, este important acest moment, pentru că şi în viaţa civilă, dar, mai ales, în detenţie, era nevoie de curaj. Autorul a demonstrat că a avut suficient curaj atunci, când interlopii mizerabili din una din puşcăriile, prin care i-a fost dat să treacă autorului cărţii, au cerut un copilandru pentru a-l abuza. Din cele scrise de Alexei Marinat aflăm: chiar el s-a ridicat în apărarea adolescentului, după care a fost susţinut de alţi prizonieri ai sistemului penitenciar sovietic. Cazul putea fi deopotrivă şi real, şi inventat de autor în calitatea lui de scriitor. Pentru că, de regulă, în sistemul Gulagului astfel de fapte nu rămâneau fără consecinţe pentru făptaşi: lumea criminală comunica între ea suficient de bine.

Un alt moment important, demn de reţinut: comportamentul foştilor prizonieri japonezi, puşi la munci grele fizice în Siberia. Alexei Marinat a lucrat alături de ei, cu ei, i-a cunoscut în situaţii extremale. În condiţiile prizonieratului, japonezii respectau cu devotament subordinea militară, erau disciplinaţi, nu aşteptau să fie îndemnaţi la muncă, niciodată nu consumau resturi de mâncare sau de produse aruncate la gunoi. Apropo: puţini, probabil, cunosc că, spre deosebire de unele oraşe europene, în Japonia mizeriile din canalizare nu se scurg în râuri, dimpotrivă – acestea sunt curate, în ele creşte peşte.

Alexei Marinat a demonstrat că a fost un bun cunoscător al realităţilor sovietice; asta deja după eliberarea din Gulag. Ştiind nu din auzite politicile, promovate de PCUS, autorul se întreabă: „Noi am distrus credinţa în om şi tot noi căutăm în el credinţă, noi am semănat neîncrederea în om şi vrem să culegem – ce? Am stimulat idioţenia, fariseismul, laşitatea şi făţărnicia şi mai vrem să fie oamenii, măcar câteodată, cinstiţi şi sinceri? Pardon, cum se spune la Odesa” (p. 248).

Cât despre hoţiile din RM, se pare, aceasta e o îndeletnicire permanentă a băştinaşilor. La 25 februarie 1947 (până a fi arestat) Alexei Marinat nota în jurnalul său despre furturile pe care le văzuse: „Dar fură, nu glumă, de la mic la mare. Mă mir, cum se mai ţine ţara [URSS] pe picioare? Cei mici fură câte puţin, după cum le e şi rostul, pişcă de pe unde pot câte oleacă, dar regulat, hap de aici, hap de acolo, fură noaptea, fură ziua, şi, nefiind profesionişti, repede se prind… Iar cei care ocupă posturi fură mai mult, pe scară largă, după cum le e şi postul. Ştiu să se ascundă, au mai multe posibilităţi de a se camufla. Înainte de a fura, ei îşi pregătesc ascunzişurile unde să se retragă. De aceea se prind mai rar, iar dacă se întâmplă, folosesc toate şiretlicurile, relaţiile şi, când acolo, miliţia îşi cere scuze că i-a jignit” (p. 12). Constatarea, făcută de Alexei Marinat în 1947, nu este oare valabilă şi în 2019?

În povestirea „Biletul de lup” Alexei Marinat a redat atmosfera anilor 1930 din URSS, atunci când organele represive ridicau oamenii din casele lor. „Totul se făcea cu mare ştiinţă, fără zgomot, fără zarvă, fără martori”. În 1937 fusese arestat tatăl scriitorului. Dimineaţa mama lui Alexei Marinat „plângea înfundat, se bocea pe şoptite – după cum a fost prevenită: să nu sufle nimănui un cuvânt” (p. 256). NKVD practica metoda de arestare a oamenilor, prin surprindere (omul pur şi simplu „dispărea”, fie că era luat la miez de noapte din pat, fie că era „trimis în delegaţie”, din care nu se mai întorcea acasă); NKVD aresta fără martori. În plus, rudele apropiate (soţia, sora, copiii, părinţii) erau avertizate să ţină limba după dinţi, să nu încerce să se intereseze de soarta celor dragi lor, de rudele lor, de altfel, şi pe ei îi aştepta aceeaşi soartă. Această metodă diabolică, practicată de NKVD, a fost extinsă şi în RSSM, în 1940-1941, apoi după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Ca o reacţie firească a oamenilor la constrângerea de a tăcea, a fost precauţia de a nu vorbi sau a vorbi în şoaptă şi doar cu persoanele în care aveau încredere. Abia după reabilitarea deportaţilor (1956), când li s-a declarat că nu poartă nici o vină faţă de Puterea sovietică, abia atunci au început a vorbi. Dar nici pe departe toţi.

anatol_petrencu@yahoo.com

19.03.2019