Elena Alistar – femeia care a votat Unirea Basarabiei cu România

Pe 22 martie 2019, în incinta Bibliotecii „Ştefan cel Mare” (filiala Bibliotecii Municipale „Bogdan Petriceicu Haşdeu”) din Chişinău, a avut loc o întâlnire a liceenilor claselor a XII-a ai Liceului „Elena Alistar” cu istoricul Ion Negrei şi subsemnatul.

Întâlnirea a avut loc la iniţiativa directoarei Bibliotecii „Ştefan cel Mare”, dnei Lilia Gamarţa.

Colegul Ion Negrei a expus viaţa şi activitatea Elenei Alistar: născută în anul 1873, în localitatea Vaisal, judeţul Ismail (azi – s. Vasilievka, r. Bolgrad, Ucraina), în familia preotului Vasile Bălan, ea a absolvit şcoala primară din s. Congaz, jud. Cahul şi Şcoala Eparhială de Fete din Chişinău, după care a studiat la Facultatea de Medicină a Universităţii din Iaşi (1909-1916). Elena Alistar a lucrat în mai multe şcoli din sudul şi centrul Basarabiei, a continuat expunerea dl Ion Negrei, iar la 19 august 1914 a fost arestată de poliţia ţaristă sub motivul că ar fi făcut agitaţie pro-românească. A fost sub arest în penitenciarul din Chişinău, eliberată apoi din lipsă de probe. Odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, la 16 august 1916 a fost mobilizată ca medic militar. A lucrat la spitalul de la Costiujeni, care pe acele timpuri a fost unul ordinar.

Ion Negrei a atras atenţia asupra implicării Elenei Alistar în activitatea politică de renaştere naţională: ea a participat la întemeierea Partidului Naţional Moldovenesc, a fondat Liga Culturală a Femeilor din Basarabia, din partea căreia a fost aleasă deputat în Sfatul Ţării. După Unire, E. Alistar a fost directoarea Şcolii Eparhiale de Fete din Chişinău. Odată cu răpirea Basarabiei, nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa de către URSS, E. Alistar s-a refugiat peste Prut, la început la Iaşi, apoi în comuna Pucioasa, jud. Dâmboviţa, unde a rămas până la sfârşitul vieţii. A fost neînhumată în Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Subsemnatul am vorbit despre importanţa Unirii Basarabiei cu Patria-mamă România, despre rezolvarea de către guvernul României a unui şir de probleme, derivate de urmările Primului Război Mondial, în special – lichidarea bolilor infecţioase. Am menţionat că în Basarabia interbelică am avut spitale moderne (chiar spitalul de la Coştiujeni era înzestrat cu aparate performante, între acestea – aparatele Roentgen, aduse din Germania din contul reparaţiilor de război). Am vorbit, de asemenea, de sistemul de învăţământ din România, radical deosebit de cel din Rusia ţaristă, despre legendarele 4 clase; am amintit că în România (Basarabia) am avut licee, absolvenţii cărora făceau faţă oricăror facultăţi din ţară sau de peste hotarele ei.

În continuare am menţionat de rezolvarea problemei agrare şi de perspectivele constituirii unor gospodării de fermieri în Basarabia. Dar procesele de modernizare (europenizare) au fost întrerupte brutal de invazia sovietică în România, la 28 iunie 1940. Sovieticii au aplicat pe teritoriile ocupate politici de inginerie socială sovietică, au arestat activiştii politici, parte împuşcându-i, parte – trimițându-i în largurile Siberiei, unde, de asemenea au murit. Iar în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, sovieticii au organizat prima mare deportare a basarabenilor în Siberia, între aceștia – peste 650 de primari cu familii cu tot. Sau, primarii erau aleşi ai sătenilor, erau buni gospodari şi aveau proprietăţi-model. Alături de alte categorii, supuse deportării, primarii erau elita Basarabiei. Sovieticii au lovit anume în ea. În schimb, pentru diverse servicii, prestate ocupanţilor, au fost promovate în funcţii minore diverse persoane, considerate a fi „proletari” – oameni fără personalitate, beţivani, sărăntoci, leneşi. În aceste categorii minore sovieticii şi-au creat baza socială a regimului lor.

Istoria s-a repetat cu şi mai multă îndărătnicie din partea sovieticilor deja după 1944, când aceste teritorii din nou au trecut sub stăpânirea URSS. Procesele de deznaţionalizare a populaţiei şi de inoculare a unei identităţi false („moldoveneşti”) au luat turaţii sporite. Iată de ce astăzi, în RM populaţia este divizată, orice iniţiativă politică de interes naţional eșuează, iar rezultatele alegerilor parlamentare recente sunt încă o dovadă a acestei stări de lucruri. În opoziţie cu ceea ce e la noi, am adus exemplul japonezilor, care datorită spiritului de unitate naţională au putut ridica ţara lor din ruinele celui de-al Doilea Război Mondial şi plasa Japonia pe locul doi în lume ca potenţial economic.

Revenind la Elena Alistar, am spus despre opera, pe care ea a lăsat-o urmaşilor (Elena Alistar. Mişcarea naţională în Basarabia, Chişinău, 1930; idem. Amintiri din anii 1917-1918. În: Patrimoniu, 1991, nr. 3, p. 97-117 şi altele).

Liceenii au ascultat cu mare interes cele comunicate lor, au pus întrebări la care au primit răspunsuri exhaustive. Înainte de a ne lua rămas bun de la liceeni şi profesorii lor de istorie, am oferit fiecărui elev cartea  „Moldovenii sub teroarea bolşevică” – sinteze elaborate în baza materialelor Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova (Chişinău, 2010, 144 p.), iar cititorilor Bibliotecii – un set de cărţi, publicate de dl profesor Gheorghe Baciu, precum şi volumul apărut recent de sub tipar – Exerciţiul Memoriei. Conferinţa ştiinţifică internaţională “Memoria ca patrimoniu cultural în Lituania şi Moldova”. Studii şi materiale, vol. I, Chişinău, 2019, 179 p. [editori Elena Postică şi Ludmila D. Cojocaru].

În încheiere, directoarea Bibliotecii „Ştefan cel Mare”, dna Lilia Gamarţa a înmânat Diplome de recunoştinţă conferenţiarilor întâlnirii.

anatol_petrencu@yahoo.com

22.03. 2019

Comentariile nu sunt permise.