Recent a apărut de sub tipar volumul de studii şi materiale, întitulat „Exerciţiul Memoriei”, volumul I, sub îngrijirea dnei dr. Elena Postică şi dnei conf. univ. dr. Ludmila D. Cojocaru[1].

În Cuvânt înainte este prezentată cartea: ea cuprinde materiale şi cercetări documentare expuse în cadrul conferinţei științifice bilaterale „Memoria ca patrimoniu cultural în Lituania şi Moldova. Experienţa cercetării şi valorificării memoriei victimelor regimurilor totalitare şi a ocupaţiei sovietice”, desfășurată în perioada 2-3 decembrie 2016, la Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei şi la Universitatea de Stat a Moldovei, în cooperare cu Muzeul Genocidului şi Rezistenţei Poporului Lituanian. Prezentatorii volumului au menţionat că „materialele selectate în această colecţie extind limita cunoaşterii fenomenului totalitar prin explorări ale memoriei victimelor sovietizării forţate şi a deportărilor în masă din RSS Moldovenească” şi examinează aspecte precum „dileme şi soluţii de reprezentare a trecutului totalitar în muzeul post-sovietic, valoarea de patrimoniu a memoriei traumatizante în cazul Moldovei şi Lituaniei, investigarea memoriei sensibile a copiilor din familiile „duşmanilor poporului”, probleme de abordare a tăcerii în studiile de istorie orală (p. 5).

Primul studiu publicat este semnat de dna dr. Elena Postică şi este întitulat „Memoria victimelor regimului totalitar-comunist: direcţii prioritare şi rezultate ale activităţii Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei” (p. 9 şi urm.) Autoarea studiului menţionează faptul că la sfârşitul anilor 80 ai secolului trecut, datorită liberalizării regimului sovietic, foştii deţinuţi politici şi persoanele deportate în Siberia de către regimul stalinist au început să publice memorii privind drama deportărilor, să prezinte pentru păstrare în Muzeul Național de Istorie a Moldovei diverse documente de familie, cum ar fi fotografii de epocă, suvenire, cărţi de rugăciuni etc. Aceste şi alte materiale au fost folosite în expoziţiile, organizate de lucrătorii Muzeului, prima de acest fel fiind deschisă în anul 1990. Dna dr. Elena Postică face o prezentare a expoziţiei permanente din incinta sediului central al Muzeului Național de Istorie a Moldovei care are genericul „Moldova sovietică: între mituri şi Gulag” (deschisă pentru vizitatori la 6 iulie 2012). Urmează expunerea detaliată a acestei expoziţii, bazate pe contradicţia dintre ce propovăduia propaganda sovietică şi ce era în realitatea de zi cu zi a deportaţilor.

Dna conf. univ. dr. Ludmila D. Cojocaru a prezentat studiul, întitulat „Recuperarea memoriei colective în Republica Moldova: probleme şi perspective” (p. 21 şi urm.). Autoarea ridică problema recuperării şi valorificării de către specialiştii în domeniu, dar şi de factorii de decizie a memoriei şi experienţelor victimelor regimului totalitar – „voci care au fost îndelung nesancţionate de ideologia oficială şi supuse unui control rigid din partea regimului comunist în RSS Moldovenească” (p. 21).

Cel de-al doilea studiu este întitulat „Recuperarea memoriei colective în Republica Moldova: probleme şi perspective” (p. 21 şi urm.) este semnat de dr. Ludmila D. Cojocaru. Autoarea aduce exemple reuşite de recuperare şi folosire ştiinţifică a memoriei diverselor comunităţi. Este cazul, scrie autoarea, Institutului Memoriei Naţionale din Polonia, care a reuşit „să ofere o înţelegere complexă a trecutului comunist şi o viziune comună, în care să se regăsească toate comunităţile memoriei” (p. 24). Un alt subiect, abordat de autoare, este cel al politicilor şi practicilor comemorative post-sovietice (p. 25) Este vorba de diverse iniţiative, preponderent locale, de a ridica însemne comemorative, creştine (troiţe) şi laice, consacrate victimelor regimului sovietic de ocupaţie (autoarea aduce pilde din RM). În continuare, dr. Ludmila D. Cojocaru pune în discuţie subiectul studierii memoriei colective în RM, în care expune experienţa acumulată în cadrul materializării prevederilor Programului de Stat „Recuperarea şi valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar-comunist din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, 1940-1941, 1944-1953” (2014-2018). Astfel, una din constatările autoarei este următoarea: „Dacă o bună parte din supravieţuitori arată astăzi deschidere pentru a-şi împărtăşi trăirile, a mărturisi despre orori, crime, trădări sau despre acte de curaj, rezistenţă şi demnitate, o altă parte aleg tăcerea, uitarea, încercând să ia viaţa de la capăt, ajustându-se la noile condiţii, impuse de regim” (p. 31).

Un alt material, semnat de conf. univ. dr. Ludmila D. Cojocaru, se întitulează „Copiii Gulagului – memoria sensibilă a unei experienţe traumatice” (p. 37 şi urm.). Este un studiu, axat pe studierea vieţii copiilor, deportaţi în Siberia. Alături de părinţi, etichetaţi de către autorităţile comuniste ca fiind „duşmani ai poporului”, în Siberia au fost deportaţi şi mii de copii (autoarea publică cifrele respective, p. 39). Am avut şi cazuri regretabile când autorităţile bolşevice au deportat copii fără părinţi. Autoarea expune diverse subiecte, selectate din memoriile copiilor, deportaţi atunci (1941, 1949, 1951), la momentul intervievării ajunşi oameni maturi, şi anume: imaginea pozitivă a părinţilor lor (în pofida propagandei oficiale de numire a părinţilor lor „duşmani ai poporului”, respectiv – cu toate calităţile negative, posibile şi imposibile), imaginea militarilor care au asigurat deportarea, cruzimea unora dintre ei (fapte ce s-au întipărit pentru totdeauna în memoria supravieţuitorilor represiunilor politice), cazurile de solidaritate între săteni (între rude) şi cei deportaţi etc.

Al treilea articol, semnat de conf. univ. dr. Ludmila D. Cojocaru are titlul „Fenomenul tăcerii în studiile de istorie orală: abordări teoretice şi metodologice” (p. 54 şi urm.). Autoarea examinează problema tăcerii sau ocolirii unor subiecte în memoriile persoanelor supuse represiunilor politice. Experienţa acumulată de autoare demonstrează că un unele cazuri memoria timpurilor de restrişte nu poate fi articulată (expusă oral) de intervievaţi. Autoarea scrie că „expresiile transfigurate ale feţei, lacrimile, privirile fixate dincolo de prezenţa noastră, respiraţia întretăiată sau oftatul adânc, gesturile (ne)articulate indicând spre fotografii sau în direcţia locului deportării – toate aceste indicii însoţesc paleta tăcerilor manifestate prin limbajul non-verbal” (p. 61). Sunt expuse şi motivele când intervievaţii declară că nu pot vorbi despre anumite subiecte („Despre asta, nu vă supăraţi, dar nu vă pot spune” (p. 63). Sunt examinate şi alte cazuri, când persoana intervievată nu poate expune toate nuanţele trecutului totalitar.

Materialele publicate prezintă contribuţii reale la determinarea locului şi rolului memoriilor victimelor represiunilor politice în înţelegerea esenţei criminale a totalitarismului de stânga, la cunoaşterea tehnicilor de recuperare a memoriei la metodologia folosirii lor în prezentarea obiectivă a trecutului, la promovarea politicilor comemorative etc.

Urmează ultimul compartiment – „Materiale, documente, mărturii”, în care au fost publicate imagini (fotografii) şi copii ale unor documente din anii deportărilor, materiale ce au fost înserate în Expoziţia „În cătuşele Siberiei. Copii basarabeni deportaţi de regimul totalitar-comunist în perioada anilor 1940-1941, 1944-1953” (p. 73 şi urm.). Fotografiile sunt însoţite de extrase din memoriile celor deportaţi, amintiri ce au fost deja publicate înseria de volume „Arhivele Memoriei”.

Cartea este utilă atât cercetătorilor, cât şi colegilor noştri din instituţiile preuniversitare, precum şi studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor, profesorilor universitari. Ea poate fi consultată în bibliotecile din Municipiul Chişinău, precum şi la Centrul de Excelenţă Institutul de Istorie Socială „ProMemoria”, USM.

 anatol_petrencu@yahoo.com