Abrevieri folosite:

CC al PC (b) M – Comitetul Central al Partidului Comunist (bolşevic) din Moldova

CCP al RSSM – Consiliul Comisarilor Poporului al RSSM

NKVD – de la Народный Комиссариат Внутренних Дел (НКВД) – Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne

NKGB – de la Народный Комиссариат Государственной Безопасности (НКГБ) – Comisariatul Poporului pentru Securitatea Statului

RSSM – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (1940-1941; 1944-1991)

URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (1922-1991)

În pofida îndelungatelor ostilităţi oficiale germano-sovietice (1933-1939), la 23 august 1939, la Moscova, preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului, tot el – comisar al Poporului pentru Afacerile Externe al URSS, Viaceslav Molotov a semnat cu ministrul de Externe al Germaniei naziste, Ioachim von Ribbentrop Tratatul de neagresiune între Germania şi URSS, publicat a doua zi în presa centrală de la Moscova, dar şi Protocolul adiţional secret, publicat mult mai târziu în SUA, în care cele două puteri ale timpului respectiv au împărţit teritorii ce nu le aparţineau. Între ţările vizate a fost şi România. Punctul 3 al Protocolului adiţional secret stipula: „În ceea ce priveşte Europa de Sud-est, Partea Sovietică insistă asupra interesului ei pentru Basarabia. Partea Germană a declarat că manifestă o totală lipsă de interes faţă de aceste teritorii”. Aşa cum au remarcat distinşi specialişti ai temei, pactul Molotov-Ribbentrop a contribuit direct la „sacrificarea păcii şi deschiderea căii spre declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial”[1].

Cel de-al Doilea Război Mondial a început la 1 septembrie 1939 prin invadarea Poloniei de către Germania hitleristă, susţinută, la 17 septembrie, de URSS. La 6 septembrie 1939, România a declarat neutralitate în conflictul militar din Europa. În pofida acestui statut de neimplicare, pe data de 28 iunie 1940 URSS a invadat România, anexând Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, câteva insule româneşti de la Gurile Dunării. La scurt timp după invadare, sovieticii au pus sub controlul lor trecerea peste Prut, păstrând, în schimb, frontiera pe Nistru. Astfel basarabenii şi bucovinenii s-au pomenit într-un uriaş lagăr de concentrare, numit URSS. Modificările teritoriale, introducerea sistemului sovietic de administrare, practicile teroriste ale organelor represive ale URSS (NKVD, NKGB), politica în sfera economică, socială şi culturală[2], precum şi pregătirea şi realizarea deportării în masă din iunie 1941[3] au fost suficient de bine studiate de specialişti.

În cele ce vor urma vom încerca să răspundem la următoarele întrebări: care a fost politica URSS faţă de populaţia băştinaşă, dezarmată şi cuprinsă de frică faţă de sovietici, care a fost motivul deportării basarabenilor în regiunile îndepărtate ale URSS[4], în noaptea de la 12 spre 13 iunie 1941 („primul val de deportare”), care a fost cadrul „legal” al acestei nelegiuiri, ce trăsături distincte a avut „primul val” al deportării şi care a fost soarta basarabenilor, ajunşi, împotriva voinţei lor, în sistemul de lagăre din preajma localităţii Ivdel, regiunea Sverdlovsk, URSS.

Pentru a răspunde la sarcinile formulate am folosit literatura de specialitate, documentele publicate şi memoriile supravieţuitorilor deportării, publicate de ei sau expuse în cadrul interviurilor, realizate de specialiştii noştri în cadrul realizării Programului de Stat „Recuperarea şi valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar-comunist din RSS Moldovenească în perioada anilor 1940-1941, 1944-1953”[5].

Studiile istoricilor demonstrează că după anexarea Basarabiei, nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa, Kremlinul s-a comportat cu populaţia băştinaşă şi cu teritoriul acesteia asemenea unei capturi de război, pe care şi-a însuşit-o, însă, fără lupte, fără să verse, cel puţin o picătură de sânge. Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa i-a picat Moscovei ca o mană cerească.

După încheierea unui sângeros război civil (1917-1921), regimul bolşevic a lovit permanent în populaţia paşnică a URSS, sacrificând mii şi mii de oameni. În 1932-1933 staliniştii au comis un genocid faţă de sătenii din Ucraina, în rezultat au murit de foame 4,5 milioane de oameni[6]. În 1937-1938 conducerea URSS a promovat Marea Teroare, în rezultatul căreia au fost împuşcate 681 692 de persoane[7]. În astfel de condiţii Kremlinul avea nevoie de braţe noi de muncă. Iată că bazinul de forţe de muncă a fost găsit/capturat.

Istoricul Valeriu Pasat remarcă că în toamna anului 1940 „începe strămutarea formal benevolă, de fapt – forţată, dar fără substrat politic, a muncitorilor basarabeni, mai ales a ţăranilor, o parte dintre care erau şomeri [asta nu poate fi o justificare pentru expedierea lor la munci forţate în Gulag – A.P.], în regiunile de est şi de nord ale URSS” [8].

Documentele publicate demonstrează că deja la 26 august 1940, CCP al RSSM şi CC al PC(b) M a luat o decizie prin care mobiliza pentru necesităţile industriei de extragere a cărbunelui 20 000 de oameni[9]. La scurt timp urmează luarea altei decizii (10 septembrie 1940), prin care, pentru necesităţile Industriilor de Cărbune, Minieră şi cea a Construcţiilor, din RSSM urmau a fi mobilizaţi şi trimişi în Federaţia Rusă şi Ucraina, suplimentar la cei 20 000, după cum urmează: pentru Industria de extragere a cărbunelui – 5 500 persoane; pentru Industria de construcţii – 31 000 de persoane şi pentru Industria metalurgică – 4 000 de persoane[10], în total – 40 500 persoane. Este curios documentul „Cu privire la recrutarea muncitorilor din judeţele RSSM pentru Comisariatele cărbunelui, construcţiilor, metalurgiei şi a staţiilor electrice”, document datat cu 4 octombrie 1940. Nu trecuse o lună de la decizia din 10 septembrie, că, iată, conducerea RSSM şi-a exprimat nemulţumirea de realizarea slabă a trimiterii tinerilor basarabeni pe şantierele industriale ale URSS. Observăm: în document apare încă un Comisariat, cel al Staţiilor electrice, care, alături de cel al Construcţiilor, aspira la 31 500 de braţe de muncă, trimise din RSSM[11]. În septembrie 1940, pentru Comisariatul Construcţiilor, fără cel al Staţiilor electrice, s-au cerut 31 000 de persoane. La verificarea din octombrie 1940, apare în document încă un Comisariat, iar cifra este de 31 500 persoane, adică cu 500 de persoane mai mult. Neconcordanţa cifrelor de mai sus demonstrează bunul plac şi abuzurile la care s-au dedat nomenclaturiştii sovietici din RSSM. La 4 noiembrie 1940 CCP al RSSM şi CC al PC(b) M au decis să mai trimită la dispoziţia Comisariatului poporului pentru construcţii încă 3 000 de persoane[12].

În şedinţa CC al PC (b) M de pe data de 29 noiembrie 1940 a fost pusă în discuţie problema recrutării forţei de muncă din RSSM pentru satisfacerea necesităţilor în forţă de muncă a industriei URSS. Observăm că a existat un plan de mobilizare, care a prevăzut trimiterea în regiunile industriale ale URSS 77 000 de persoane. În realitate, bolşevicii au reuşit să trimită 56 356 de oameni. Conducerea RSSM a constatat, că în unele cazuri mobilizarea a fost nesatisfăcătoare, că la acele munci grele au fost trimişi oameni în vârstă, persoane bolnave, copii minori, alte persoane, incapabile de muncă. În rezultat, din URSS în RSSM[13] s-au întors 5 110 persoane. Pe de altă parte, nomenclaturiştii de la Chişinău au constatat că nu toate uzinele, minele, şantierele de construcţii etc., beneficiare ale forţei de muncă, au fost pregătite pentru asimilarea acestei mâini de lucru, neavând la dispoziţie locuri de trai, instrumente de muncă etc.[14].

În 1941 trimiterea tinerilor basarabeni în industria URSS a continuat. Pe data de 29 martie 1941 conducerea RSSM a decis să pună la dispoziţia Comisariatului poporului pentru transport încă 6 000 de persoane, recrutate din judeţele Chişinău, Bender, Soroca şi Orhei[15].

Dar nu numai atât: pe data de 31 martie 1941, Moisei Kogan, secretarul Comitetului orăşenesc Tiraspol PC (b) M, cerea conducerii RSSM să trimită pe parcursul anului 1941 la fabricile şi uzinele din raioanele din stânga Nistrului 2 563 de persoane[16]. În situaţia în care frontiera pe Nistru se păstra, aceste persoane trebuie considerate ca fiind mobilizate în URSS, nu în interiorul RSSM.

În subcapitolul „Mobilizarea forţată la muncă” istoricul Igor Caşu a expus amănunţit politica autorităţilor comuniste de antrenare forţată a miilor de basarabeni, împotriva voinţei acestora, la munci fizice extenuante în Rusia şi Ucraina, dar şi în interiorul RSSM, inclusiv – la numitele FZO (abreviat de la Фабрично-заводское обучение – învăţământ profesional în cadrul fabricilor şi uzinelor); adunând toate categoriile de mobilizaţi în câmpul muncii şi în învăţământul profesional, autorul a dedus cifra de 84 600 persoane[17].

Studiind arhivele din Permi, istoricul Valeriu Pasat a descoperit: în 1941, doar în această regiune a Federaţiei Ruse, era un număr de 2 500 de basarabeni, trimişi la cele mai grele munci în abataje, în condiţii precare de nedescris[18].

Istoricul Igor Caşu consideră, pe bună dreptate, că mobilizările la muncă a tinerilor basarabeni la şantierele de construcţii şi unităţile industriale ale URSS, dincolo de Nistru, pot fi [şi trebuie – A.P.] considerate ca fiind „o formă de represiune politică” din două motive: 1) mobilizările s-au realizat „prin sistemul cotelor şi cei care refuză să se supună ordinului de mobilizare la muncă sunt pasibili de a fi condamnaţi conform Codului penal [al RSFSR – A.P.]”. Altfel spus, „eschivarea de la mobilizarea la muncă este criminalizată”[19]. Al doilea raţionament al autorului citat este: dat fiind că printre cei mobilizaţi erau mii de persoane inapte de muncă, copii şi bătrâni, ceea ce constituie un argument important cu privire la caracterul campaniilor de mobilizare la muncă, care erau, păstrând proporţiile, [ele, aceste mobilizări la muncă, pot fi considerate – A.P.] similare cu deportările în masă”[20].

În acelaşi timp, la 11 noiembrie 1940 conducerea NKVD al RSSM a decis să ia la evidenţă toate „elementele” antisovietice: foşti moşieri şi proprietari de fabrici, foşti funcţionari de stat, poliţişti, jandarmi, mari comercianţi, agenţi ai Siguranţei statului, ofiţeri ai Armatelor albe, implicate în războiul civil din Rusia (1917-1922), stabiliţi în România, conducători ai partidelor politice antisovietice şi prostituatele care, după 28 iunie 1940, încă nu au reuşit să se încadreze în munci de interes obştesc.

Ofiţerii NKVD şi NKGB, trimişi în numita RSSM, au muncit cu spor pentru a depista şi – în perspectivă – a elimina „elementele periculoase din punct de vedere social”. Vom aminti succint, că ceva mai devreme, la plenara CC al PC(b) din URSS din februarie-martie 1937 (care a aprins „lumina verde” pentru declanşarea Marii Terori) Iosif Stalin a insistat (o făcuse şi mai înainte) asupra tezei: cu cât societatea sovietică construieşte mai temeinic socialismul, cu atât duşmanii URSS opun o rezistenţă mai aprigă, că URSS este unica ţară „care a construit socialismul” şi ea este înconjurată din toate părţile de puteri ostile. Aceste puteri vecine – Finlanda, ţările baltice, Polonia, România, Turcia, Japonia, sprijinite de Franţa şi Marea Britanie, trimiteau în URSS, în opinia lui Stalin, „armate de diversionişti şi spioni” cu  sarcina de a submina construcţia socialismului[21]. Nu e de mirare că cetăţeni ultra-vigilenţi, fideli regimului stalinist, deja descoperiseră în RSSM „agenţi ai serviciilor speciale străine”[22].

În aprilie 1941, I. Mordoveţ, vice-comisar al NKVD al RSSM, a cerut subalternilor săi completarea urgentă a anchetelor şi a enumerat ce anume trebuie să conţină dosarele „elementelor” antisovietice. Într-un aliniat aparte, semnatarul ordinului s-a referit la scoaterea în evidenţă a profesorilor, scriitorilor, pictorilor, medicilor, inginerilor, agronomilor, artiştilor şi altor intelectuali şi expunerea opiniei, „privind necesitatea deportării lor”[23].

La 7 mai 1941, la Chişinău a sosit S. A. Goglidze, vice-comisar al NKVD, în calitate de Împuternicit al CC al RC(b) din URSS şi al Consiliului Comisarilor Poporului al URSS. La 31 mai 1941 acesta a trimis pe numele lui Iosif Stalin o Rugăminte (rus. Просьба) în care a încercat să demonstreze cum că „în prezent [mai 1941] rămăşiţele diferitor partide şi organizaţii, cu sprijinul activ al serviciilor de informaţii româneşti, şi-au intensificat activitatea antisovietică”. Şi, în continuare, mai jos: „Membrii Gărzii de Fier şi-au înviorat activitatea, tinzând să facă legătură cu centrul Gărzii de Fier din România şi să-şi restabilească activitatea în cele mai mari raioane ale Moldovei. Organele Comisariatului Poporului pentru Securitatea Statului au interceptat legăturile lor cu străinătatea”[24]. Deci, documentul a fost redactat în conformitate cu teza lui Stalin despre susţinerea „elementelor contrarevoluţionare” din afara frontierelor URSS, în cazul dat – din România. De menţionat că în documentul citat cuvintele „contrarevoluţionar” şi „antisovietic” se întâlnesc de 15 ori. Este clar, că faţă de persoanele incluse în listă urma a fi aplicat articolul 58 al Codului penal al RSFSR, care stipula că „periculos” din punct de vedere social este orice individ care a desfăşurat în trecut o activitate ce prezenta pericol pentru societate.

Care au fost motivele deportării din iunie 1941?

Prof. univ., dr. hab. Ion Şişcanu a considerat că motivele deportării trebuie găsite în sarcina ocupanților de a lichida „chiaburimea” ca clasă. Istoricul menţionat a citat din discursul primului secretar al CC al PC (b) M P. G. Borodin[25], ţinut în faţa activului de partid comunist, pe data de 2 ianuarie 1941: „Trebuie să ducem o luptă necruţătoare şi să stârpim din rădăcină toate canaliile rămase de la români şi care vor încerca să se strecoare în ele [în colhozuri]. Dar trebuie de spus că unor tovarăşi nu li se ridică mâna ca, în chip bolşevic, să-i alunge de acolo. Iată o sarcină importantă, care stă în faţa noastră”[26]. Autorul menţionat a scris că la 14 iunie 1941, cei veniţi pe tancuri în Basarabia au acţionat „în chip bolşevic”, deportând în lagărele din Gulag 22 648 de persoane[27]. Într-adevăr, în Lista lui S. Goglidze au fost incluşi pentru deportare 652 primari cu membrii familiilor lor. Asta nu a însemnat întreaga „chiaburime”, în schimb, a fost ELITA satelor noastre[28]. Afară de primari, în lista pentru deportare au fost incluşi 980 de activişti ai partidelor politice burgheze româneşti, 137 moşieri, 440 poliţişti şi jandarmi, 285 ofiţeri ai Armatelor albe, 83 de ofiţeri ai Armatei ţariste, găsiţi vinovaţi că au practicat „activitate antisovietică”, 64 ofiţeri ai Armatei române (aceeaşi învinuire – „activitate antisovietică”), 1 948 mari comercianţi, 411 posesori ai unor imobile importante[29].

Aşadar, la baza deportării din iunie 1941 au stat motive ideologice şi de securitate militară: în listă au fost incluşi primari ai satelor, care aveau gospodării-model şi o puternică autoritate şi susţinere din partea sătenilor; lideri locali ai partidelor politice, mare parte din ei – intelectuali, mari comercianţi şi proprietari de imobile, trecuţi la categoria de „exploatatori ai muncii omului de către om”, şi, bineînţeles, militari, care în condiţiile pregătirilor URSS de un război împotriva Germaniei, s-ar fi putut ridica împotriva Armatei roşii.

La baza deportării din 12 spre 13 iunie 1941 au stat câteva decizii ale organelor Puterii sovietice. Este vorba de decizia NKVD al RSSM din 11 noiembrie 1940 de a lua la evidenţă toate „elementele” antisovietice: foşti moşieri şi proprietari de fabrici, foşti funcţionari de stat, poliţişti, jandarmi, mari comercianţi, agenţi ai Siguranţei statului, ofiţeri ai Armatelor albe, stabiliţi în România, conducători ai partidelor politice antisovietice şi prostituatele care, după 28 iunie 1940, încă nu au reuşit să se încadreze în munci de interes obştesc. Pe parcursul întregii perioade de ocupaţie aveau loc permanent epurări ale „duşmanilor poporului” din diverse instituţii şi întreprinderi, iar la 13 aprilie 1941 (aşa cum am menţionat deja) NKVD al RSSM a trimis un ordin, referitor la intentarea dosarelor pentru „elementele antisovietice”[30].

Istoricul V. Pasat consideră că la baza deportării din vara anului 1941 a mai fost un document – „Regulament privind aplicarea deportării a unor categorii de criminali”, datat cu mai 1941[31]. Şi mai este un document, semnat la începutul lunii iunie 1941 de Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al RSSM Nicolai Stepanovici Sazîkin, – Memoriu cu privire la ordinea desfăşurării operaţiunii de deportare a membrilor activi ai organizaţiilor contrarevoluţionare, a organizaţiilor burgheze, naţionaliste, albgardiste şi a altor elemente antisovietice[32]. Acest Memoriu indica cum trebuie realizată deportare, cine trebuie consideraţi membri ai familiei persoanei supuse deportări (capi de familii) etc., etc. Între altele, conform Memoriului citat, persoanele deportate  aveau dreptul să ia cu ei haine, încălţăminte, produse alimentare pentru o lună de zile per familie, nu mai mult de 100 kg. În realitate, deportarea s-a efectuat cu totul altfel, decât îşi imagina Nicolai Sazîkin.

În categoria „mari comercianţi şi proprietari de imobile”, dar şi proprietari de întreprinderi industriale, depozite, ateliere etc., în marea lor majoritate au fost etnici evrei. Ei au fost incluşi în lista deportaţilor, împreună cu familiile lor, au fost despărţiţi de familii şi trimişi în lagărul morţii de la Ivdel. Anume clica bolşevică a distrus comunitatea evreilor din RSSM. Vom aduce câteva exemple. Astfel, din municipiul Chişinău, au fost condamnat Bronştein Fraim Gh. (n. 1891), considerat de sovietici ca fiind „mare industriaş”, deportat în 1941, în Ivdellag; a decedat acolo în 1942; familia fusese deportată în Kazahstan[33]. Dementberg Mark Ch. (n. 1872), a fost arestat în 1941 pentru apartenenţa la Partidul Naţional Liberal, a fost trimis în Ivdellag, a decedat acolo în acelaşi an. Deminter Meer-David L. (n. 1897), proprietar de depozit, a fost deportat împreună cu familia în Kazahstan. Faerştein Leib A. (n. 1889), a fost acuzat de sionism şi condamnat, în 1941, la 5 ani de muncă silnică; deţinut în Ivdellag. Boris Frenchel (n. 1908), a fost directorul tehnic al fabricii de vin din Străşeni, a fost deportat în Ivdellag, iar membrii familiei lui – Frenchel Şeiva H., soţie, Suzana, fiica şi Marcel – fiul, – trimişi forţat în Kazahstan, apoi în regiunea Sverdlovsk[34].

Din Orhei au fost deportaţi Cleiman Abram S., proprietarul unui magazin, condamnat pe 5 ani la muncă silnică; familia lui (soţia şi copiii, în total – cinci persoane) deportată în Siberia. Elişis Leib S. (n. 1902), cap de acuzare – „element social periculos”, trimis în Ivdellag, acolo a decedat în 1943; familia lui – soţia şi doi fii, – au fost expulzaţi în reg. Omsk, Federaţia Rusă. Filearschi Moisei D. (n. 1900), comerciant, condamnat în 1941, trimis în Ivdellag; acolo a decedat în 1942; familia – soţia cu doi copii, a fost deportată în reg. Omsk. Fişelev Gherş A. (n. 1889), comerciant, proprietar de farmacie, deportat în Siberia în 1941, acolo a decedat în 1942; familia a fost deportată în reg. Omsk[35]. Şi lista poate continua (vedeţi cele patru volume „Cartea Memoriei. Catalog al victimelor totalitarismului comunist”).

Strănepotul unui supraviețuitor al Ivdellag-ului, Mihail Iudanin, remarca următoarele: „Acolo [în Ivdellag – A.P.] a murit străbunelul meu, Mark (Mordehai) Grinşpun, din Râşcani. Alături de sute de alţi evrei din aceeași localitate. Alt străbunel, Abram Axelfeld, s-a salvat. El scria bine ruseşte – a absolvit gimnaziul rusesc până la 1918, când Basarabia era încă în componenţa Imperiului rus – şi a ajutat paznicilor să scrie răvaşe acasă. Ei au învăţat în şcoli sovietice şi erau restanţieri la scris. În una din zile ei l-au scos după poartă şi i-au zis: „Pleacă, în scurt timp noi vom lichida lagărul…”[36]. În opinia autorului citat (Mihail Kacian), în 1941, în lagărul din Ivdel au fost aduşi 30 000 de români şi evrei basarabeni. Acasă s-au întors doar câţiva din ei[37].

În timpul realizării Programului de Stat am reuşit să discutăm cu mai mulţi supravieţuitori ai deportării din noaptea de la 12 spre 13 iunie 1941. Vom prezenta câteva mărturisiri ale supravieţuitorilor deportării din iunie 1941. Astfel, Vera Bejenaru îşi amintea: „[În noaptea de la 12 spre 13 iunie 1941] militarii au intrat în ograda noastră şi primul lucru făcut – am împuşcat câinii, pentru ca să poată ei îmbla în voie. Tata, mama m-au trezit, aşa, încetişor, calm, să nu mă sperii… Am tras pe mine o rochiţă şi fuga afară, ca toţi copiii. Când am ieşit, câinele cel mare era mort… După ce au intrat în casă, unul a deschis o foaie şi a citit: „Grossu Gheorghe…”, aşa hotărâre, cutare şi cutare, i-a enumerat pe toţi şi a întrebat: „Sunt toate aceste persoane?” „Sunt…” „Aveţi în rasporeajenia[38] voastră cinci minute. Luați-vă mâncare pentru trei zile!” Mama avea covata plină cu aluat plămădit, gata să coacă pâinea. Era vineri. Mama cocea pâinea sâmbăta, dar, probabil, s-a terminat şi nu a mai aşteptat să vină sâmbăta. Şi totul a rămas acolo… Noi nu am avut adeverinţe de naştere. În Siberia ne-au trimis fără documente. Am avut ceva bani, pâine… După ce au intrat în Brânzeni, ei au trimis pe cineva de la primărie cu poruncă ca Gheorghe Grossu să înhame caii la căruţă şi să vină la primărie. Şi [tata] a mers toată noaptea, pe la opt familii, servindu-i pe dânşii [adică autorităţile bolşevice – A.P.]. Ultimii am fost noi. Tata era în mâinile lor, era clar – el nu se va duce nicăieri. …Toţi cei ridicaţi au fost aduşi cu căruţa tatei. Cum a fost oare inima lui de om, vă închipuiţi? Ce inimă avea el [plânge]? El deja ştia că şi pe dânsul îl vor lua. L-au chinuit toată noaptea, iar în zori de zi i-au zis: „Hai, hai la tine!” Da atunci când a fost primar, a fost oare vinovat?”[39]. Vera Bejenaru povesteşte cum tatăl ei a fost despărţit de familie; „La gară tata ne-a adunat, ne-a spus că ne vor despărţi şi iar s-a dus. Tata a venit cu trei-patru vase cu apă şi i le-a dat mamei: „Pune acolo, pentru că o să vă trebuiască. O să vă fie greu fără apă…” Şi aşa a spus [plânge]: „Dragii mei, scumpii mei, Dumnezeu ştie ce va fi cu noi…” Pe mama a cuprins-o şi a sărutat-o. Şi s-a dus cu aceste cuvinte. A întors capul şi a început, cred, a plânge. Şi s-a dus de lângă noi. Şi gata, nu l-am mai văzut. Iac-aşa ne-am despărţit. Nu am ştiut nimic despre el. Pentru ei, bărbaţii, era deja pregătită garnitura de tren. Femeile şi copiii au rămas aparte. Acest val de deportare a fost cel mai dramatic. Eu aşa consider, ca femeie simplă. Şi chiar atunci aşa am considerat[40].1 iulie 1941       – 30 203 persoane

Dumitru D. Berezovschi povestea: „În data de 13 iunie 1941, la ora 10 dimineaţa, la noi în sat au venit două căruţe, doi soldaţi şi un ofiţer. Ne-ea pus într-un colţ, au făcut percheziţie. Au spus: 30 de minute pentru a ne pregăti de drum. Mama a început a plânge, tata a încrucişat braţele şi a rămas deoparte. Apoi tata şi-a revenit şi ofiţerul le-a ordonat soldaţilor să-l ajute. În general, am luat ceea ce am reuşit să apucăm fiecare din noi. Ne-au dus la gara din Drochia…”[41]

Deportarea basarabenilor în noaptea de la 12 spre 13 iunie 1941 a avut o trăsătură specifică: au fost ridicate familiile în prezenţa obligatorie a soţului; în cazurile în care, din varii motive, capul familiei nu era acasă în momentul deportării, familia nu a fost deportată. În plus, după trecerea Nistrului, bărbaţii au fost separaţi de familii. Vasile Caterev, deportat în 1941 din satul Olăneşti, raionul Ştefan Vodă, în regiunea Aktiubinsk, Kazahstan, confirmă specificul deportării basarabenilor din iunie 1941; la scurt timp după trecerea Nistrului, bărbaţii au fost separaţi de soţii şi copii şi trimişi în eşaloane separate. „Pe noi [adică mama şi copiii, A.P.] ne-au dus cu tovarnâi[42] câte două familii într-un vagon, da pe bărbaţi otdelino[43] într-un eşalon. Pe tata l-au dus într-o parte, iar pe mama cu trei copii în altă parte. Ne-au despărţit. Pe bărbaţi i-au luat în Sverdlovsk. Tata a murit acolo, în Sverdlovsk. [Aproape] toţi [bărbaţii deportaţi din RSSM, A.P.] au murit acolo. N-a mai ştiut nimeni de ei. Şi-au bătut joc de ei, au murit de foame, de frig, atunci, în 1941…” Iar dintre foarte puţinii supravieţuitori ai lagărului din Sverdlovsk, continuă Vasile Caterev, „cine au venit de acolo, trei ani au mai trăit, au murit repede”[44].

 Vorbind despre primul an de ocupaţie sovietică a Basarabiei, conf.univ. dr. Vladimir Potlog (n. 1927 în comuna Sineşti, plasa Corneşti, judeţul Bălţi, România) a subliniat: „Noii stăpâni au băgat frica în oameni, prin perchiziţii inopinate, prin chemări la sediile NKVD-lui. În vara anului 1941 din satul Sineşti a fost deportat primarul localităţii, Andrei Popa, cu întreaga familie; era vecinul nostru, era bun gospodar, membru al Partidului Naţional Liberal”[45]. În locul primarului destituit (şi ulterior deportat) a fost numit în funcţia de preşedinte al consiliului local Ion Petrilă, necăsătorit, om ce cunoştea limba rusă, făcuse studii la Sanct-Petersburg şi care, în timpul adunărilor propagandistice, organizate de activişti comunişti sau comsomolişti, era pe post de translator. Ion Petrilă se trăgea dintr-o familie de preoţi, tată-său fiind invalid de război, colonel în Armata rusă (ţaristă). Aceste fapte au fost suficiente pentru autorităţile sovietice, care, în pofida serviciilor, aduse de Ion Petrilă comuniştilor, să-l includă pe acesta în lista deportaţilor şi să-l trimită în Siberia (iunie 1941)[46].

Aşadar, deportarea din iunie 1941 a avut câteva trăsături specifice. În primul rând, dacă capul familiei nu era împreună cu familia în noaptea deportării, familia nu era deportată. În al doilea rând, după trecerea Nistrului, bărbaţii au fost scoşi din vagoane şi duşi cu alte trenuri, deosebit de ceilalţi membri ai familiilor lor. Deocamdată nu dispunem de un document al autorităţilor sovietice, ce ar motiva această decizie.

O bună parte a bărbaţilor, deportaţi din Basarabia, au fost duşi în Lagărul de reeducare prin muncă (rus. Исправительно-трудовой лагерь, abreviat – ИТЛ) din localitatea Ivdel (oraş din 1943), la distanţa de 580 km nord de oraşul Ekaterinburg (fost Sverdlovsk), [lagărul] întemeiat în august 1937. Pe parcurs, Ivdellag s-a extins, transformându-se într-un „paiangeniş” de lagăre de muncă. Prizonierii reţelei de lagăre Ivdellag au fost impuşi la tăierea pădurii, la prelucrarea lemnului. Tot ei au construit uzina de spirt şi sulfit, sobe pentru metalurgia bazată pe cărbune din lemn, au extras cărbune (mina „Bogoslov-ugoli”), au construit căi ferate cu ecartament îngust; au produs mobilă, au construit autostrăzi, case etc. Numărul prizonierilor din Ivdellag a variat în felul următor:

 La 1 ianuarie 1938 erau 16 230 persoane;

La 1 ianuarie 1939 – 20 162 persoane;

La 1 ianuarie 1940 – 23 531 persoane;

La 1 ianuarie 1941 – 22 255 persoane;

La 1 iulie 1941       – 30 203 persoane;

La 1 ianuarie 1942 -  28 424 persoane;

La 1 ianuarie 1943 – 16 020 persoane[47].

Nu este greu de observat că în intervalul de timp iulie 1941 şi 1 ianuarie 1943, în Ivdellag au decedat 14 183 persoane.

Puţinii supravieţuitori ai Ivdellag-ului au reuşit să povestească grozăviile de acolo. În 1941, în Ivdel, a fost trimis şi tatăl profesorului Eugen Lvovschi, Nicolai, directorul şcolii din Zgărdeşti, raionul Teleneşti. Nicolai Lvovschi a murit în 1944. Eugen a reuşit să discute cu doi supravieţuitori ai Ivdellag-ului şi să afle în ce condiţii s-au stins din viaţă prizonierii Gulagului[48]: hrană mizerabilă, munci extenuante, îmbrăcăminte şi încălţăminte sumară, cu totul neadecvată climei severe din nordul Uralilor, batjocura supraveghetorilor lagărului etc.

Eugen Platon a fost deportat în 1941. Tatăl lui a fost despărţit de restul familiei şi dus în Ivdel. Acolo urmele i s-au pierdut. Mult timp mai târziu, Eugen a mers la Ivdel, acolo a consultat registrul deţinuţilor şi a constatat că tatăl său a murit şi a fost îngropat în cimitir. A mers în cimitir şi a întrebat un localnic unde poate fi găsit mormântul tatălui său. La care omul din părţile locului i-a răspuns: „Băiete, ia şi te du acasă. Cimitirul ista-i mare cât Moldova ta şi, cât ai să-l cauţi, tu mormântul lui taică-tău n-ai să-l găseşti!”[49].

 Conform statisticilor oficiale, în Ivdellag, în perioada anilor 1938-1946, au murit 30 000 de oameni[50].

 anatol_petrencu@yahoo.com