Lansarea volumului „Istoria Gărzii de Fier. Un fascism românesc” de Traian Sandu

Ieri, 18 aprilie 2019, în Librăria din Centru, a avut loc prezentarea/lansarea volumului „Istoria Gărzii de Fier. Un fascism românesc”, semnat de istoricul francez de origine română Traian Sandu.

Volumul dlui Traian Sandu cuprinde o Prefaţă, semnată de cunoscutul istoric Catherine Durandin, Introducere, şapte părţi, concluzii, anexe, surse bibliografice[1].

Autorul expune ceea ce zicem noi „Istoriografia problemei” şi constată că „niciuna din lucrările de până la monografia de faţă, nu a îndeplinit studiul arhivelor cu abordările teoretice cele mai recente ale fascismului” (p. 15).

Traian Sandu a prezentat sursele arhivistice folosite, a descoperit în arhivele din România documente noi, ceea ce i-a permis redactarea monografiei de faţă. În linii mari, cartea poate fi compartimentată convenţional în patru părţi: geneza Mişcării legionare, activitatea ei, anihilarea/distrugerea ei şi moştenirea lăsată de aceasta.

Autorul porneşte cu expunerea personalităţii lui Corneliu Zelea Codreanu, arătând marea influenţă a tatălui acestuia, Ion Codreanu, asupra fiului, care a primit o educaţie germanofilă. În plus, după exmatricularea de la Facultate, C. Z. Codreanu a fost în Germania, tocmai atunci când acolo se năştea mişcarea nazistă (hitlerismul) şi el s-a inspirat din acea atmosferă, ce domina acolo: germanii erau în căutarea cauzelor, de ce au pierdut războiul, în situaţia în care ei au impus pacea de la Buftea, pacea de la Brest-Litovsk? Răspunsul, greşit, bineînţeles, l-au găsit în comportamentul compatrioţilor lor de origine evreiască; în Germania a apărut şi un placat cu imaginea unui soldat german, deasupra lui un evreu cu cuţitul înfipt în inima soldatului. Şi inscripţia: „Iată de ce am pierdut războiul”. În plus, sub influința loviturii de stat bolşevice, în Germania au avut loc revoluţii bolşevice, de pildă, în Bavaria (1918-1919), conduse de etnici evrei (Kurt Eisner). Atmosfera publică germană era alimentată cu ştiri din Rusia, referitoare la politicile lui V. I. Lenin de distrugere a bisericilor/mănăstirilor şi omorârea în masă a clerului, în fond ortodox. În plus, era în vogă broşura „Protocoalele înţelepţilor de la Sion”, plus o mulţime de altă literatură antisemită.

Asta a fost atmosfera, în care C. Z. Codreanu s-a documentat fiind în Germania.

Ce a stat la baza Mişcării Legionare, care a fost baza ei socială?

Primul răspuns ar fi: tineretul, în special – studenţii. De ce? Pentru că numărul lor a sporit: dacă în 1925, în România, la o mie de locuitori reveneau 6 studenţi, atunci în 1932 deja 19 (în comparaţie cu Marea Britanie, de pildă, unde la o mie de locuitori erau mereu 10 studenţi). Sau, Statul român nu era capabil să absoarbă un număr mare de absolvenţi, pe când Garda le promitea că în cazul venirii la putere – le va da locuri de lucru. Şi cam atât: că ar fi fost un conflict între generaţii (cei ce au luptat pe front şi tineretul post-război) nu e adevărat: dimpotrivă: România s-a reîntregit, iar veteranii războiului erau respectaţi de legionari.

Al doilea răspuns ar fi ţăranii: o bună parte din legionari erau din familii de plugari. Dar să reţinem: în urma Reformei agrare ţăranii au fost împroprietăriţi, în linii mari nu au fost prea mulţi nemulţumiţi de reformă, deci ţăranii nu aveau motive de protest împotriva statului.

Al treilea răspuns ar fi intelectualii; dar aceştia au fost puţini, ca, de altfel – şi muncitorii.

Şi atunci care au fost motivele constituirii, activităţii şi susţinerii Mişcării Legionare?

Răspunsuri sunt două: primul – permanenta primejdie, şi anume: ameninţările Rusiei sovietice/URSS de a cuceri şi sovietiza România, şi argumentele erau la suprafaţă – (Tatar-Bunar, formarea RASSM, revista „Krasnaia Bessarabia” [„Basarabia Roşie”] cu programul clar al URSS de sovietizare a României şi a Balcanilor, miile de refugiaţi de dincolo de Nistru, 1930-1933, Holodomorul etc.). În cartea prezentată această ameninţare sovietică trece ca un fir roşu. De ex., autorul îl citează pe Gheorghe Tătărescu: „A reprima excesele unei mişcări este o atitudine, a reprima mişcarea însăşi, este o alta. Guvernul ce prezidez va fi întotdeauna în cea dintâi şi nu poate fi niciodată în cea de-a doua, căci structură, program şi ideologie ne împiedică să fim sugrumătorii mişcărilor, care au la baza lor ideea monarhică, ideea națională şi ideea de autoritate şi care constituiesc în chip firesc, barajul cel mai puternic împotriva curentelor de dezagregare şi împotriva propagandei comuniste” (p. 128).

Şi al doilea răspuns, pe care mulţi autori îl evită, inclusiv dl Traian Sandu: evreii, ponderea lor în economia României interbelice, prezenţa lor în instituțiile statului, în universităţi etc. În cartea prezentată, autorul scrie mult despre amanta regelui Carol al II-lea, evreica Elena Lupescu. Deocamdată nu avem studii complete privind statutul/comportamentul evreilor în România[2]. Întrebarea este logică: dacă Mişcarea Legionară era una antisemită (antievreiască) – şi aşa era! – atunci ce prezenta comunitatea evreiască din România? Care era statutul şi comportamentul ei în ţara-gazdă, România?

Nu putem expune, nici chiar sumar, întreaga carte, care abordează zeci de subiecte. Autorul prezintă istoria Gărzii de Fier pe perioade şi probleme; este convingător în ceea ce scrie, dezghioacă toate împletirile politicianiste ale Casei regale (ale lui Carol al II-lea) cu partidele politice, cu Garda de Fier etc.

Câteva obiecţii:

1. Autorul a depus eforturi, uneori forţând nota, pentru a demonstra că Garda de Fier a fost fascism românesc. În fond, nu e o problemă: am putea accepta opinia autorului, pe fundalul mişcărilor de dreapta din Europa şi Asia. Au existat, de ex., fasciştii ruşi, în regiunea Harbin a Chinei, din emigranţi ruşi, care-l venerau pe Hitler[3]; au mai fost şi în Marea Britanie etc.

Dar mai există un aspect: noţiunea „fascist”, „fascism” s-a diluat şi este folosită cu totul neadecvat. De ex., generalul A. Lebedi, ex-comandant al Armatei a 14-a ruse, staţionate nelegitim pe teritoriul Republicii Moldova (la Tiraspol) declara cu totul iresponsabil cum că Mircea Snegur, preşedintele RM, ar fi fost „fascist” şi guvernul de la Chişinău este „fascist”. Sau, altă pildă – propaganda de astăzi a Kremlinului (dar şi unii deputaţi ai Dumei de Stat) consideră conducerea Ucrainei ca fiind „fascistă”, „banderovistă”. Şi asta în condiţiile în care prim-ministrul Ucrainei, Vladimir Groisman, este evreu; oligarhul Igor Kolomoiskii, companionul de afaceri al lui Vladimir Zelenski, pretendentul nr. 1 la postul de preşedinte al Ucrainei (evreu şi el), este evreu şi lista poate continua.

2. Autorul cărţii afirmă că Corneliu Zelea Codreanu a fost un mediocru („Codreanu, un mediocru transfigurat de nostalgia belicoasă: cum se fabrică un conducător carismatic”, p. 35). Altfel spus, Codreanu ar fi fost (conform DEX) „o persoană lipsită de calităţi deosebite, fără talent”. Bun, dar din lectura cărţii nu rezultă acest calificativ.

3. Autorul nu a folosit un şir de studii, accesibile publicului cititor, cum ar fi, de ex., cartea profesorului Ion Coja „Legionarii noştri”[4]. Sau cartea regretatei Viorica Nicolenco „Extrema dreaptă în Basarabia (1923-1940)”[5], publicată pe baza tezei ei de doctor în istorie.

Privind „moştenirea” legionarilor, de reţinut publicaţiile în limba rusă: C. Z. Codreanu. „Pentru legionari”[6], Julius Evola (traducerea inversă), „Drama legionarismului românesc”[7], precum şi studiul monografic, semnat de Andrei Vasilicenko „Între Duce şi Hitler”[8].

În încheiere:

Salutăm efortul depus de istoricul francez de origine română Traian Sandu în cercetarea şi expunerea unui subiect atât de controversat ca acesta, legat de Mişcarea Legionară;

Salutăm efortul depus de Editura „Cartier” în vederea traducerii şi publicării lucrării în limba română;

Considerăm că dl dr. Traian Sandu a reactualizat una din paginile Istoriei Românilor şi cartea Dumnealui va impulsiona cercetătorii noştri la noi studii.

Ca istorici, ne interesează doar ADEVĂRUL, aşa cum a fost el.

Felicitări!

anatol_petrencu@yahoo.com

19.04.2019


[1] Traian Sandu. Istoria Gărzii de Fier. Un fascism românesc, Chişinău, Editura Cartier, 2019, 480 p.

[2] O excepţie ar fi cartea lui Ia. M. Kopanski „Mişcarea naţională evreiască din Basarabia în perioada interbelică (1918-1940)” [Я. М. Копанский. Еврейское национальное движение в Бессарабии в межвоенный период (1914-1940], Chişinău, 2008, 369 p. Ar mai fi de menţionat cartea dlui dr. Evghenii Brik „Istoria evreilor din Moldova” [Евгений Брик. История евреев Молдовы], Chişinău,  2017, 152 p., în care autorul schiţează doar nişte subiecte demne de o analiză mai detaliată. Vom reţine doar unele date, publicate de dl dr. E. Brik: în Căuşeni, de pildă, în perioada interbelică – o mică localitate agrar-comercială, funcţionau cinci case de rugăciuni/sinagogi (p. 69), în oraşul Tighina (Bender) erau 11, în judeţul Soroca erau 21 de case de rugăciuni etc., etc.

[3] Российская фашистская партия. În: https://ru.wikipedia.org/wiki/Российская_фашистская_партия  şi bibliografia de acolo [accesat 18 aprilie 2019].

[4] Ion Coja. Legionarii noştri, Bucureşti, 2001, 216 p.

[5] Viorica Nicolenco. Extrema dreaptă în Basarabia (1923-1940), Chişinău, Editura Civitas, 1990, dar şi articolele ei: Viorica Nicolenco. Începuturile Mişcării Legionare în Basarabia (1929-1933). În: Revista de Istorie a Moldovei, 1997, nr. 1-2, p. 68-80; Idem. Activitatea Partidului Național-creștin în Basarabia (1935-1938). În: Probleme ale ştiinţelor socio-umane şi modernizarea învăţământului. Conferinţa ştiinţifică anuală a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă”, Chişinău, 1999, p. 113-114; Idem. Cu privire la lucrarea lui Faust Brădescu „Scurtă analiză spectrală a Mişcării Legionare”, cu prefaţă de dr. Gheorghe Buzatu. În: Clio. Almanah istoric, Chişinău, 1997, p. 189-193.

[6] Кодряну К. Моим легионерам, Тамбов, 2009, 352 с.

[7] Эвола Ю. Драма румынского легионерства. În: Традиция и Европа, Тамбов, 2009, c. 187—191. 

[8] Васильченко А. Между Дуче и Гитлером, Moscova, Editura Exmo- Iauza, 2004, 480 с. 

 

Comentariile nu sunt permise.