Recenzie

În regimurile totalitare propaganda ideologică are un rol deosebit. Menirea ei este de a îndoctrina masele, de a le „convinge” de „justeţea” politicii, promovate de regimul de la conducere. Propaganda joacă un mare rol în formarea „omului nou”, devotat partidului de la putere. Tot propaganda impune o „moralitate” pentru societatea, supusă puterii politice.

România a cunoscut practica totalitarismului de stânga, cea a comunismului, impus de forţele militare sovietice după invadarea acesteia în august 1944. În acel an Partidul comunist român era prea puţin numeros pentru a putea acapara întreaga putere. A fost nevoie de timp, pentru a se „întări”. Iată de ce URSS a acceptat o perioadă de „coexistenţă” între monarhie şi comunişti. Dar „coexistenţa” nu a durat prea mult: la 30 decembrie 1947 regele Mihai a fost obligat să abdice de la tron şi să părăsească România. „Democraţia populară” a învins şi conducerea ţării, fidelă URSS, a promovat politici economice, sociale, culturale etc., asemănătoare celor din Ţara Sovietelor.

Dar dominaţia sovietică în România nu a fost de prea lungă durată. În URSS însăşi s-au schimbat multe priorităţi. La 5 martie 1953 a murit dictatorul I. Stalin, iar în martie 1956, în cadrul Congresului al XX-lea al PCUS, într-o şedinţă închisă, noul lider de la Kremlin, Nikita Hruşciov, a condamnat crimele comise de clica lui Stalin. În URSS începuse numitul „dezgheţ” hruşciovian. Oficial, Kremlinul a declarat că respectă dreptul ţărilor-surori din cadrul lagărului socialist de a-şi formula şi promova politici proprii, în interesul popoarelor şi cauzei comunismului mondial.

În acest context, liderul comunist român Gheorghe Gheorghiu-Dej a promovat o politică precaută, dar consecventă, de debarasare de dominaţia sovietică. La început a reuşit să-l convingă pe N. Hruşciov să scoată forţele militare sovietice de pe teritoriul României, apoi a închis un şir de instituţii sovietice sau pro-sovietice. În 1964, la Bucureşti, a fost publicată o broşură – Karl Marx „Însemnări despre români”[1], în care chiar clasicul comunismului a criticat politica Rusiei ţariste faţă de România.

Din iulie 1965, secretar general al PCR devine Nicolae Ceauşescu, care conduce România până la revoluţia din decembrie 1989. Este importantă cunoaşterea politicii promovate de acest conducător, inclusiv – folosirea propagandei ca instrument de îndoctrinare şi manipulare a oamenilor. În acest sens un studiu fundamental l-a realizat istoricul ieşean Cristina Preutu, care a scos de sub tipar monografia „Propaganda politică în România socialistă. Practici instituţionale şi tehnici de comunicare (1965-1974)”[2].

Monografia recenzată cuprinde Introducere, trei părţi, Concluzii, Anexe, Izvoare şi bibliografie, rezumat în engleză, Indice de nume.

În Introducere autoarea prezintă cititorilor diverse explicaţii ale noţiunii „propagandă”, depistate în literatura de specialitate, inclusiv cea dată de V. I. Lenin în discuţia acestuia cu Andrei Plehanov, şi care făcea deosebire între agitaţie şi propagandă. În viziunea lui V. Lenin, „propaganda are menirea de a transmite mai multe idei unuia sau câtorva oameni, mai ales prin intermediul cuvântului tipărit, pe când agitaţia transmite o singură idee sau numai câteva idei unei mase mari de oameni” (p. 16). Tot aici Cristina Preutu prezintă studiile realizate de alţi autori, care au fost interesaţi de examinarea rolului şi locului propagandei în statele comuniste şi formulează scopul şi sarcinile cercetării: să evidenţieze structura, natura şi rolul propagandei în contextul redefinirii regimului comunist din România în perioada anilor 1965-1974,  contribuţia propagandei la fundamentarea cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, la „dezvoltarea într-o anumită direcţie a politicii economice, la susţinerea procesului de modernizare economică şi socială şi la promovarea unei imagini pozitive în exterior” (p. 27).

Cadrul cronologic al studiului este convingător: 1965 a fost anul venirii la putere a lui N. Ceauşescu, iar anul 1974, aşa cum arată autoarea cărţii, a fost unul deosebit. În acel an şi-a desfăşurat lucrările Congresul al XI-lea al PCR, care a adoptat „Codul principiilor şi normelor muncii şi vieţii comuniştilor, ale eticii şi echităţii socialiste”, iar ceva mai devreme în România a fost adoptată Legea presei, care definea ziaristul ca fiind propagandist al politicii partidului, ceea ce demonstra „completa subordonare a mijloacelor informaţionale în masă de către conducerea regimului” (p. 30). Tot aici, în Introducere, autoarea a prezentat sursele pe care le-a utilizat la redactarea studiului.

Prima parte a monografiei, întitulată „Structura instituţională”, cuprinde două capitole: „Instituţia centrală a propagandei şi reţeaua locală” şi „Actorii mesajului propagandistic” (p. 39-151). Autoarea a examinat schimbările instituţionale de organizare a propagandei, survenite după 1965, a analizat rolul diverselor secţii de propagandă ale PCR. Un loc aparte a fost consacrat promovării culturii de masă, rolului caselor de cultură şi căminelor culturale. Sunt importante multiplele constatări ale autoarei, referitoare la funcţionarea organelor de partid, responsabile cu propaganda. În mod „firesc”, într-un regim totalitar, totul ar fi trebuit să pornească dintr-un singur centru. Autoarea constată, că în realitate era altfel. De pildă, Consiliul Naţional al Radiodifuziunii şi Consiliul Cultural şi Educaţiei Socialiste, care aveau şi ele în atribuţii unele responsabilităţi propagandistice, „producea o mare confuzie”, şi a fost citat Cornel Burtică care spunea că „toate aceste centre de comandă îmbogăţeau conţinutul propagandei, conduceau cel mai adesea la manifestări groteşti, demenţiale, mai cu seamă în ultimii ani” (p. 72).

Cristina Preutu a examinat procesul de formare şi de afirmare a „actorilor mesajului propagandistic”: lectorilor, propagandiştilor, agitatorilor.

Partea a doua a lucrării, întitulată „Morfologia propagandei comuniste” (p. 155-265), cuprinde, de asemenea, două capitole, care se referă la funcţiile propagandei, autoarea evidenţiind mai multe componente ale propagandei comuniste (de informare a deciziilor, luate la nivel de partid şi de stat, propaganda tehnică, propaganda ateistă etc.). Urmează examinarea detaliată a funcţiei de socializare a propagandei, în care autoarea monografiei a expus subiecte privind socializarea politică, dimensiunea educativă, funcţia de mobilizare şi control, fenomenul întrecerii socialiste etc.

Capitolul II se referă la temele propagandei comuniste. Între altele, Cristina Preutu a examinat ceea ce se numeşte „limba de lemn” a conducătorilor comunişti şi a propagandei respective. Este interesant de observat anumite aspecte legate de noţiunile folosite şi de insistenţa promovării anumitor termeni. Autoarea aduce exemplul lui Alexandru Bârlădeanu care insista asupra noţiunii de „Secretariat concentrat” în locul noţiunii de „Secretariat unitar” (organ de conducere al CAER), „pentru a evita orice trimitere ideologică; folosirea expresiei „Secretariat unitar” ar fi dat impresia existenţei unei singure opinii la nivelul conducerii, ceea ce ar fi ridicat întrebări în privinţa aspectului democratic al instituţiei” (p. 220).

Autoarea monografiei examinează amănunţit subiectul legat de formarea unui alt tip de om, a „Omului nou” (p. 235 şi urm.). Tot aşa cum în URSS, patria comunismului, Partidul comunist şi-a formulat drept scop formarea unui „om nou, constructor al societăţii comuniste”, şi în România, PCR, sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu, şi-a propus să educe un „Om nou”. Cristina Preutu remarcă: „Din perspectivă ideologică, omul trebuia să-şi depăşească condiţia de viaţă şi să treacă la o altă etapă a dezvoltării sale, etapa care impunea şi adoptarea unui anumit comportament social, politic şi asimilarea unei alte identităţi” (p. 235). Un model de „om nou”, expus de autoare, este cel al fruntaşului din întrecerea socialistă. Autoarea monografiei examinează rădăcinile istorice ale ideii întrecerii socialiste, făcând trimitere, pe bună dreptate, la moştenirea lui V. I. Lenin, care, în 1919, lansase ideea întrecerii socialiste (în lucrarea „Marea iniţiativă”), fenomen impus de partidele comuniste tuturor colectivelor de muncă, instituţiilor de învăţământ, colectivelor de creaţie etc. Revenind la „omul nou”, citim în continuare câteva portrete biografice, promovate de propaganda comunistă ca fiind modele demne de urmat (p. 245 şi urm.). Eugen Florescu, de ex., a ajuns unul din personajele principale ale propagandei comuniste în România anilor 1980. Cristina Preutu a expus biografia, cariera lui de ziarist şi trage concluzia: „Deşi absolvise Secţia de Ziaristică a Facultăţii de Filozofie şi lucra ca redactor la un ziar [Eugen Florescu] nu concepea ziaristica drept o meserie, o profesie” (p. 255). Este interesantă activitatea lui Eugen Florescu după prăbuşirea regimului comunist, expusă de autoare.

Partea a treia a monografiei a fost întitulată „Reflecţii societale şi tehnici de comunicare” (p. 269 şi urm.). Autoarea a studiat şi a expus teme interesante, legate de impactul discursului lui Nicolae Ceauşescu din august 1968 asupra societăţii române. A fost vorba de intervenţia trupelor militare ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (OTV) în Cehoslovacia sub pretextul cum că socialismul din acea ţară ar fi fost expus primejdiei/înlăturării. N. Ceauşescu nu s-a solidarizat cu ceilalţi membri ai OTV, iar poziţia sa a avut un impact enorm în România. Autoarea conchide: „…poziţia personală a lui Nicolae Ceauşescu faţă de evenimentele din Cehoslovacia i-a deschia calea pentru a-şi consolida propria putere şi a-şi demonstra drumul diferit faţă de URSS, nu numai în faţa românilor, dar şi în faţa statelor democratice” (p. 278).

Un subiect deosebit de interesant, examinat de autoarea monografiei, este cel al mesajelor aniversare, trimise lui Nicolae Ceauşescu. În perioada examinată de autoare omagierile conducătorului PCR par a fi destul de modeste, în comparaţie cu ce se va întâmpla după 1974. Un alt subiect este studiul de caz, referitor la rolul televiziunii în societatea românească în anii 1965-1974 (p. 303 şi urm.)

Ultimul capitol al monografiei este consacrat examinării Tezelor din iulie 1971 şi redefinirii puterii. Este analizată vizita lui Nicolae Ceauşescu în China şi Coreea de Nord, ţări comuniste, în care exista un puternic cult al personalităţii liderilor comunişti din ţările respective, dar şi o putere absolută a acestora asupra societăţii, practici promovate de Nicolae Ceauşescu după revenirea din Asia. Ultimele subiecte expuse sunt „Nicolae Ceauşescu – preşedinte al Republicii Socialiste România” şi „Congresul Culturii şi Educaţiei Socialiste” (1976), eveniment ce a marcat o serie de schimbări pe mai multe planuri şi a demonstrat o metamorfoză a regimului în sensul înăspririi lui, a limitării libertăţilor democratice.

Firesc, monografia se încheie cu Concluzii, formulate de Cristina Preutu, pe baza cercetărilor realizate. Anexele prezintă diverse tabele (de ex., Tabel cu gazetele de uzină, publicate în anul 1970, p. 395 şi urm).

În încheiere, constatăm că monografia semnată de Cristina Preutu este o lucrare fundamentală, consacrată studierii unui aspect deosebit de important din istoria regimului comunist din România – propagandei. Autoarea a folosit o gamă largă de surse – documente de arhivă, materiale propagandistice ale PCR (destul de numeroase), texte de memorii publicate, presa timpului etc. Monografia Cristinei Preutu este o lucrare de referinţă pentru istoria naţională.

Felicitări autoarei!

Prof. univ., dr. hab. Anatol PETRENCU,

Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România,

Chişinău, 24 aprilie 2019