O Carte cât o Bibliotecă. Recenzie la cartea dlui Alexandru-Horaţiu FRIŞCU

Recent a apărut de sub tipar cartea scriitorului Alexandru-Horaţiu Frişcu „Comunismul între utopie şi delir. O istorie ilustrată a comunismului într-o altă abordare”[1]. Autorul cărţii a reuşită să sintetizeze o imensitate de cărţi, articole, documente, să adune fotografii de epocă, date statistice – toate referitoare la esenţa utopică şi criminală a comunismului, să concentreze în coperţile unei singure cărţi rezumatele a mii de publicaţii, referitoare la comunism. Lectura cărţii demonstrează uriaşul volum de muncă, depus de dl A.-H. Frişcu în vederea realizării scopului propus. De la bun început vom sublinia că sarcina, deloc uşoară, a fost realizată cu brio. Cartea are un Cuvânt înainte întitulat „Îndulcind trecutul, ne amărâm viitorul”, urmat de unsprezece capitole, Postfaţă şi Surse bibliografice.

Primul capitol, întitulat „Originea comunismului. Comunismul teoretic” (p. 7-39), a fost consacrat prezentării întemeietorilor comunismului – Karl Marx şi Friedrich Engels, – precum şi continuatorului ideii marxiste în Rusia – V. I. Lenin. Ultimul a fost arătat aşa cum fusese în realitate, nu cum l-a imortalizat (se credea pe veci) propaganda bolşevică. Spre deosebire de întemeietorii teoriei comuniste, V. I. Lenin şi implementat-o în practică. A.-H. Frişcu demonstrează că lovitura de stat bolşevică a fost realizată pe banii Germaniei, interesată să scoată Rusia din război (ceea ce s-a realizat), că Lenin a dat ordin să fie masacrată familia imperială rusă, că a creat un guvern cu comisari ai poporului ce aveau studii primare sau chiar începătoare etc. Autorul dezminte în continuare un şir de mituri, cultivate zeci de ani de propaganda bolşevică despre Lenin – „cel mai viu dintre toţi viii”.

Cel de-al doilea capitol a fost consacrat expunerii loviturii de stat din octombrie 1917 şi politicii, promovate de bolşevici, faţă de popoarele fostului imperiu ţarist, devenit din decembrie 1922 – URSS (capitolul se întitulează „Aventura bolşevică. Comunismul practic”, p. 40-92). Este prezentată lovitura de stat bolşevică din Rusia, sunt demascate miturile privind „asaltul” Palatului de Iarnă, e scris despre puşcăriaşii, implicaţi în slujba revoluţiei bolşevice (este expusă practica teroristă a „eroului legendar” al Războiului civil din Rusia, Gr. I. Kotovski, originar din Basarabia, p. 48-51). După care autorul prezintă practicile antiumane, aplicate de bolşevici: distrugerea mănăstirilor, bisericilor, în special – a celor ortodoxe, masacrarea în masă a clerului şi enoriaşilor, organizarea foametei în diverse locuri ale Rusiei/URSS şi în diverse timpuri, inclusiv – provocarea Foametei din 1946-1947 în numita RSS Moldovenească. Un subiect deosebit îl prezintă colectivizarea agriculturii ca metodă drastică de distrugere a ţărănimii muncitoare şi a modului tradiţional de viaţă al sătenilor, atât în Rusia, cât şi în alte republici unionale. În acelaşi capitol autorul prezintă alte crime în masă, comise de bolşevici: deportările, inclusiv – cele trei valuri de deportare din RSSM, crearea şi extinderea lagărelor de muncă (de exterminare prin muncă), unite în GULAG, precum şi teroarea aplicată de NKVD faţă de populaţia neînarmată, în special – Marea Teroare din URSS (1937-1938).

Al treilea capitol, întitulat „Biruinţa socialismului în URSS” (p. 92-131), este o expunere veridică a modului de viaţă în societatea nouă, în socialismul sovietic. Autorul demonstrează că, în pofida propagandei oficiale, privind grija statului faţă de necesităţile cotidiene ale oamenilor, în realitate foarte multă lume locuia în condiţii mizerabile: în barăci, vagoane, în numitele „malosemeiki” (spaţiu de locuit pentru o familie cu puţini copii), în „comunalki” (camere deosebite, în schimb grupul sanitar, baia şi bucătăria erau comune), în cămine. Deosebit de memorabile sunt paginile în care autorul cărţii prezintă veridic soarta miilor de veterani de război, lăsaşi de autorităţile comuniste în voia sorţii, fără îngrijire şi ajutoare strict necesare.  A.-H. Frişcu retipăreşte un şir de fotografii ale perioadei comuniste, ce demonstrează condiţiile deosebit de grele, în care erau nevoite să lucreze femeile. Alte fotografii demonstrează convingător cum erau vândute produsele alimentare (mereu deficitare), cum stăteau oamenii la cozi uriaşe pentru WC, precum şi imagini ce arată deficitul de pâine, lapte, carne, zahăr, băuturi alcoolice, mărfuri industriale. Altfel spus, autorul cărţii a demonstrat că socialismul sovietic, numit pe timpul domniei lui Leonid Brejnev, „socialism dezvoltat”, în realitate a fost societatea deficitului permanentizat şi omniprezent. Mărfurile puteau fi dobândite pe baza cunoştinţelor (a cumătrismului), a blatului sau pe baza principiului „eu ţie, tu – mie”.

Capitolul patru – „Destrămarea URSS. Sfârşitul unui experiment sângeros” -, are în centrul atenţiei autorului procesele ce au cuprins „Imperiul răului” la sfârşitul anilor 80 – începutul anilor 90 ai secolului trecut – dorinţa firească a popoarelor Uniunii Sovietice de a se desprinde de Centru şi a crea state naţionale. În acelaşi timp dl A.-H. Frişcu demonstrează că despărţirea nu a fost deloc uşoară: Kremlinul nu a fost încântat de noua realitate şi a depus eforturi sporite pentru a menţine Imperiul, fie şi într-o altă formă sau denumire, iar pentru a-şi realiza scopul a folosit drept argument forţa („tancul – ca argument”, p. 139) şi constituirea unor „republici” secesioniste şi regiuni „autonome” pe teritoriile ce nu le dorea a fi lăsate noilor state independente (Republica Moldova, Georgia, Ucraina).

„Rusia democrată” – este titlul următorului capitol, destul de vast (p. 145-208). Rusia democratică l-a avut ca preşedinte pe Boris Elţîn. La 25 decembrie 1991 Federaţia Rusă şi-a proclamat independenţa faţă de ceea ce a fost URSS. Este un moment-cheie pentru înţelegerea unor realităţi: proclamându-ţi independenţa faţă de fosta URSS înseamnă să te detaşezi faţă de trecutul acelui stat, de crimele comise de regimul comunist etc. Din ceea ce demonstrează în acest capitol dl A.-H. Frişcu deducem că Rusia democratică nu s-a distanţat de politicile practicate de bolşevicii, aflaţi în fruntea acestei ţări din 1917 până în 1991. Astfel, Rusia democratică a declanşat câteva războaie cu urmări grave: ruso-moldovenesc (1990-1992), două războaie împotriva cecenilor (1994-1996, 1999-2000), împotriva Georgiei (2008) şi împotriva Ucrainei (din 2014), a anexat Crimeea, încălcând grav câteva tratate internaţionale pe care era obligată să le respecte. Autorul cărţii prezintă cazuri ce demonstrează reluarea de către Kremlin a practicilor de asasinare a persoanelor incomode şi aminteşte întâmplările tragice cu Galina Starovoitova, Anatolii Sobceak, Artiom Borovik, Alexandr Lebedi, Anna Politkovskaia, Alexandr Litvinenko, Serghei Magniţki, Boris Berezovski, Valeria Novodvorskaia, Boris Nemţov etc. Ar mai fi de adăugat insuccesul agenţilor FSB în lichidarea lui Serghei Skripali. Bineînţeles, fiecare caz tragic, menţionat de autor, trebuie prezentat, poate, mai nuanţat, cu expunerea şi altor versiuni, privind moartea persoanelor nominalizate. O parte din persoanele nominalizate de autor au fost angajaţi ai diverselor servicii secrete sau militare, au depus jurământ de credinţă, pe care ulterior l-au încălcat. Ceea ce înseamnă trădare, iar soarta trădătorilor este cam aceiaşi peste tot. Voi aduce exemplu Franţei democratice, în care, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, pentru colaborarea cu ocupanţii nazişti au fost condamnaţi 39,9 mii de oameni, iar 2 071 persoane au fost condamnate la moarte; ulterior, în unele cazuri, pedeapsa capitală a fost înlocuită cu diverşi termeni de puşcărie; 768 francezi au fost, totuşi, împuşcaţi. Această nuanţare nu înseamnă deloc că nu trebuie să condamnăm cazurile de asasinare a opozanţilor politici ai Kremlinului; conform prevederilor Constituţiei FR, fiecare cetăţean al ţării are dreptul la libera exprimare a opiniilor sale, fără a fi sancţionat sau omorât pentru aceasta.

De reţinut din acest capitol poziţia expusă în 2010 de Valeria Novodvorskaia faţă de Reîntregirea românilor: „Tineretul [din RM] nu are nevoie de comunism şi stindarde sovietice. Unirea cu România este singura şansă şi soluţie de securitate pentru Republica Moldova. Nu trebuie să acordaţi o atenţie prea mare Transnistriei. Ruşii nu întorc niciodată nimic. Rusia rămâne în aceeaşi mlaştină. Ea este condusă de oameni demenţi şi cu apucături maniacale. Dar şi aşa trebuie să vă ţineţi departe de Rusia, acest dragon, chiar şi în ultimele clipe de viaţă este capabil să sugrume” (p. 194). Cam dur despre conducerea Rusiei, dar era opinia dumneaei, fie şi greşită.

Capitolul şase este întitulat „Particularităţile dintotdeauna ale ruşilor, indiferent în ce perioadă istorică trăiesc” (p. 208-461). Autorul cărţii a expus multe subiecte ce formează imaginea ruşilor pe parcursul secolului al XX-lea. În primul rând, A.-H. Frişcu aminteşte de războaiele, duse de URSS pentru noi teritorii („Lăcomia pământului. Războaiele de cotropire”, p. 208 şi urm.). După cum urmează: războiul URSS cu Polonia (1939), cu Finlanda (1939-1949), anexarea Statelor Baltice (1940), războiul cu România (1940, cu anexarea Basarabiei, nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa, câtorva insule de la Gurile Dunării), războiul URSS (adevărat – cu Aliaţii) împotriva Japoniei, cu care avea semnat un Tratat de neagresiune, din aprilie 1941, (1945). În al doilea rând, este menţionat un şir lung (poate prea lung, dar adevărat!) de asasinate premeditate, comise pe teritoriul URSS, la ordinul autorităţilor, poate, cu unele excepţii. Astfel, au murit într-un mod misterios Vladimir Korolenko (scriitor ucrainean), Alexandr Blok (poet rus), Patriarhul Moscovei şi întregi Rusii Tihon, Mihail Frunze (comandat de armată sovietic), Serghei Esenin şi Vladimir Maiakovski (poeţi ruşi), Nadejda Allilueva (a doua soţie a lui Stalin, împuşcată chiar de el), Serghei Kirov (activist bolşevic), Maxim Gorki (scriitor rus), un şir de lideri politici comunişti, intraţi în dezgraţia lui I. Stalin (L. Kamenev, G. Zinoviev, S. Ordjonikidze, A. Enukidze, N. Ejov, L. Troţki) şi lista continuă, încheindu-se cu moartea patriotului nostru basarabean Gheorghe Ghimpu.

Urmează apoi expunerea unui şir de atentate eşuate în cadrul URSS/CSI (Mihail Şolohov, Alexandr Soljeniţîn, Dumitru Matcovschi, Victor Iuşcenko), după care sunt amintite omorurile în cadrul lagărului socialist, realizate de agenţi KGB [Constantin Tănase (1945, actor român), Edvard Beneş (1948, om politic cehoslovac), Gheorghe Dimitrov (1949, om politic bulgar), Nicolae Labiş (1956, poet român)] etc., atentate eşuate în lagărul socialist (Iosip Broz Tito, om politic iugoslav), Vladimir Kostov (scriitor şi jurnalist bulgar, evadat în Franţa). A.-H. Frişcu scrie, de asemenea, despre asasinate în lumea civilizată cu implicarea serviciilor secrete ruseşti. Drept exemplu sunt numiţi John F. Kennedy, Aldo Moro şi Anwar al-Sadat. Cazul asasinării preşedintelui american J. F. Kennedy este învăluit în mister până în prezent. Sunt diferite versiuni în ceea ce priveşte organizarea şi realizare omorului, de la Mossad la KGB şi nu numai; deci nu putem afirma cu certitudine că anume KGB este autorul asasinării lui Kennedy[2]. Privind asasinarea primului ministru al Italiei, creştin-democratul Aldo Moro, lucrurile par a fi lămurite. Asasinii lui A. Moro au fost activiştii „Brigăzilor roşii” de sorginte maoistă (tot comunistă!), de extrema stânga, care nu puteau accepta alianţa la putere a comuniştilor italieni şi creştin-democraţii (adică cu „capitaliştii”).

În capitolul dat sunt analizate cazurile de export de terorism din URSS sub forma „ajutorului frăţesc”, precum şi întâmplările de distrugere a avioanelor civile cu pasageri la bord. Autorul continuă cu prezentarea politicilor de deznaţionalizare şi colonizări forţate, ca exemplu fiind Basarabia (din 1812) şi RSSM (1940-1941, 1944-1991), rezistenţa opusă de băştinaşi proceselor de deznaţionalizare şi rusificare etc. Mai multe pagini au fost consacrate amestecului URSS în afacerile interne ale altor ţări: în Coreea (1945-1953), în Vietnam (1946-1973), în RD Germania (1953), în Polonia şi Ungaria (1956), în Cehoslovacia (1968), în Afganistan (1979-1989).

Deosebit de interesante şi utile sunt studiile dlui Alexandru Horaţiu Frişcu referitoare la Minciuna ca politică de stat (p. 379 şi urm.). Este un subiect incitant, merită studii aparte. Autorul îl citează pe istoricul francez Alain Besançon: [la ruşi] „tehnica minciunii e la fel de veche ca şi Rusia. Custine şi Michelet au înregistrat-o ca pe o trăsătură esenţială” (p. 379). A.-H. Frişcu a examinat minciuna comunistă şi a identificat două trepte ale acesteia: „Prima constă în a face lumea să creadă că utopia s-a realizat. Aici sunt etalate realizările decorative. Recolte record, performanţe în educaţie, bunăstare socială, creştere nestăvilită… Este o simplă amplificare a vechii minciuni ruseşti clasice. A doua treaptă a minciunii constă în a-l face pe martorul străin să creadă că în comunism realitatea este aceeaşi cu cea pe care o trăieşte acasă… Dubla referinţă (pe de o parte la realitatea obişnuită, pe de altă parte la pseudorealitatea ideologică) este resortul cel mai eficace al păcălirii străinului. Putem numi prima minciună logică (vorbirea mincinoasă), iar pe cea de-a doua – ontologică, fiindcă aici natura însăşi e falsificată prin alternanţa schimbării realităţii cu pseudorealitatea, care derutează gândirea interlocutorului” (p. 380). Autorul cărţii recenzate afirmă pe bună dreptate că „odată cu venirea bolşevicilor la putere minciuna, dantelată cu demagogia, a devenit politică de stat” (tot acolo). Autorul aduce un şir de exemple în care diverse fapte au fost distorsionate la maximum şi prezentate publicului drept fapte demne de urmat. Este cazul lui Pavlik Morozov, prezentat de propaganda comunistă drept „erou”, este cazul Zoiei Kosmodemianskaia, cazul celor 28 de panfilovişti etc., şi un „ocean” de minciuni, născute de propaganda bolşevică în anii celui de-al Doilea Război Mondial. Voi aminti doar una, pe care o prezintă autorul cărţii recenzate. Este vorba de începutul războiului sovieto-finlandez, când aviaţia sovietică a aruncat bombe asupra capitalei Helsinki. La protestul SUA, Comisarul poporului pentru Afaceri străine Viaceslav Molotov a declarat fără a clipi că avioanele militare sovietice, în realitate, „aruncă saci cu pâine”. Era o minciună gogonată, dar care avea o orientare nu doar în exteriorul URSS, ci, mai cu seamă, în interiorul Statului sovietici: anume sovieticii duceau lipsă de pâine şi a arunca pâine poporului „exploatat” finlandez însemna să rupi de la gura copiilor sovietic şi să-i salvezi de foame pe finlandezi. Minciună gogonată! În Finlanda nivelul de trai al populaţiei era ca în Europa occidentală, nivel ce nu-şi puteau imagina cetăţenii URSS.

Subcapitolul „Marele popor rus. Marea cultură rusă” (p. 407 şi urm.) este deosebit de important, autorul atrage atenţia la calificativul „mare”, „lipit” de scriitori, oameni ai culturii, savanţi etc. ruşi (exemple aduse de autor: „marele scriitor rus F. M. Dostoievski”; „marele scriitor rus Lev Tolstoi”; „marele pianist rus Sviatoslav Richter”; „marele poet rus A.S. Puşkin”; „marele compozitor rus P. I. Ceaikovski” etc., etc. (p. 408). Problema abordată de dl A.-H. Frişcu este deosebit de importantă pentru noi, cetăţenii Republicii Moldova. Asta pentru că în RM există o forţă politică puternică – PSRM, – în frunte cu Igor Dodon, care zi şi noapte ne împinge în Federaţia Rusă. Sunt multe de spus, dar ne referim concret la limba rusă şi cultura rusă de astăzi, difuzate de mass-media nu doar pe Internet, ci şi pe posturile oficiale TV şi Radio. Cuvântările multor personaje sunt pline de injurii, sudalme etc., iar marii (apropo de MARII) artişti ruşi au degradat într-un hal fără de hal. Vedeţi, de ex., filmuleţul numit „Filipp Kirkorov şi Nicolai Baskov. Ibiza”. Chiar şi artişti talentaţi, cu poziţii democratice, anti-Putin, folosesc cuvinte murdare în creaţia lor (de ex., Semion Slepakov şi alţii).

Autorul cărţii critică mirajul mesianic al „Sfintei Rusii”, ambiţiile acesteia de a fi primii cu orice preţ (la întreceri sportive, la olimpiade şcolare, competiţii între militari etc.), expune cazurile de xenofobie şi rasism şi accentuează, în mod special, furturile, inclusiv din Basarabia şi din România postbelică, prin numitele Sovromuri, dar nu numai.

Capitolul şapte se întitulează „Exilul. Fuga din „raiul” comunist” (p. 462 şi urm.), despre plecările în masă din fostele state comuniste, mai ales din fosta RDG, din Ungaria după 1956, din Polonia comunistă etc.

„Comunismul şi nazismul. Afinităţi ideologice” este titlul capitolului opt (p. 465 şi urm.). Pentru a fi şi mai convingător, autorul cărţii a depistat şi a publicat o serie de afişe naziste şi comuniste, care demonstrează convingător afinităţile celor două ideologii totalitare.

Următorul capitol – al IX-lea -, întitulat „Gânduri despre utopia comunistă şi promotorii acesteia” (p.474 şi urm.) – sunt citate, extrase din operele multor filosofi, scriitori, oameni ai culturii etc., despre esenţa criminală şi utopică a comunismului şi caracteristici date liderilor comunişti. În opoziţie faşă de aceste citate, autorul publică în următorul capitol, al X-lea „Inepţii cu substrat comunist” (p. 497). De ex., poetul Pablo Neruda considera că „Stalin e un om cu suflet bun şi cu principii” (p. 497). Pablo Neruda habar nu avea că Iosif Stalin şi-a împuşcat propria soţie, Allilueva, multe rude de sânge, nu a vrut să-l schimbe pe feldmareşalul Paulus, capturat la Stalingrad, cu fecioru-său, prizonier la germani. Stalin a dat ordin să fie masacraţi prietenii lui apropiaţi din conducerea partidului bolşevic şi a statului sovietic, precum şi câteva milioane de simpli cetăţeni ai URSS şi nu numai. Aşa a fost „sufletul bun” al lui Stalin, în opinia poetului chilian.

Ultimul capitol se numeşte „Locul Rusiei în lumea civilizată” (p. 505 şi urm.). Sunt aduse informaţii despre locul, ocupat de Rusia actuală, la diverse poziţii. Astfel Rusia ocupă locul 1 în lume la rata mortalităţii, după numărul copiilor abandonaţi; acelaşi loc privind diverse boli (psihice, oncologice etc. vezi p. 505 şi urm.).

În Postfaţă autorul cărţii a formulat mai multe recomandări privind apărarea şi păstrarea independenţei Republicii Moldova, identităţii noastre naţionale – recomandări bune de a fi trecute în agendele de lucru a deputaţilor, miniştrilor, primarilor, consilierilor noştri.

În încheiere, constatăm că dl Alexandru Horaţiu Frişcu a realizat un studiu istorico-publicistic excepţional, a putut concentra (sintetiza) în puţine pagini informaţii ce sunt cuprinse un întregi biblioteci. Cartea este o operă demnă de a fi citită (poate chiar – recitită), o recomand cu căldură tuturor cititorilor, interesaţi de trecutul nostru comunist. Asta pentru ca să-l depăşim. Pentru totdeauna!

anatol _petrencu@yahoo.com

9-10.09. 2019

[1] Alexandru-Horaţiu Frişcu. Comunismul între utopie şi delir. O istorie ilustrată a comunismului într-o altă abordare, Chişinău, S.n., 2019, 524 p.

[2] În cadrul Salonului Internaţional de Carte de la Chişinău (august-septembrie 2019) am cumpărat cartea lui James W. Douglass „JFK and the unspeakable. Why He and Why It Mattess”, carte tradusă în limba rusă, publicată la Moscova, 2019. În traducere în română ar fi: „De ce l-au omorât pe John Kennedy. Adevărul, pe care e important să-l ştim”, 977 pagini. După încheierea lecturii acestui tom voluminos, sper, să prezint o recenzie pe acest blog.


Comentariile nu sunt permise.