Este vorba de un text nu prea mare ca volum, scris de Evghenia Iaroslavskaia-Markon cu puţin timp înainte de împuşcarea ei de către cekişti, pe insula Soloveţk, la 20 iunie 1931[1]. Cartea recenzată are un Cuvânt înainte („O viaţă incredibilă”), semnat de dna Alina Pavelescu (p.5-10) o Prefaţă, semnată de Olivier Rolin (p. 11-17), textul propriu-zis, întitulat „Autobiografia mea”, scris de Evghenia Iaroslavskaia-Markon (p.19-96), Anexe (p. 99-118) şi Postfaţă, redactată de dna Irina Flige, directoarea Centrului de cercetare şi informare, Asociaţia „Memorial” din Sankt-Petersburg (p. 118-138).

În 1996, lucrând în arhivele Direcţiei FSB din regiunea Arhanghelsk, dna Irina Flige a descoperit un manuscris (39 de pagini), scris de mână şi anexat la dosarul de investigaţie a Evgheniei Iaroslavskaia-Markon ca probă materială.

Despre autoarea manuscrisului: Evgheniea Iaroslavskaia-Markon s-a născut la 14 mai 1902, în Moscova, în familia unor intelectuali. Tatăl – Isaak Markon – a fost ebraist, bibliotecar la Biblioteca Publică Imperială, profesor la Universitatea din Petrograd (1920-1922), după care a lucrat la Universitatea din Minsk. Mama Evgheniei provenea dintr-o familie de intelectuali cu atitudini revoluţionare, „cinstiţi până la extrem, principiali până la prostie, idealişti până la miopie”; sub influența lor Evghenia a început să se ruşineze de provenienţa ei „burgheză” şi să viseze la un trai „într-un subsol igrasios, ca fiica spălătoresei din curtea noastră” (p. 23). Lovitura de stat bolşevică i-a oferit posibilitatea de a se manifesta ca revoluţionară, dar nu ca una bolşevică, ci anarhistă.

Despre manuscrisul Evgheniei Iaroslavskaia-Markon: de acord cu dna Irina Flige – paginile găsite în dosarul Evgheniei au fost scrise în timpul interogatoriilor. La Solovki orice deţinut nu avea posibilitatea să dobândească hârtie, toc, cerneală. S-ar putea ca în timpul interogatoriului, în loc să dicteze unui/unor anchetatori puţin cărturari, Evghenia să fi spus: „Daţi-mi hârtie, toc şi vă scriu biografia mea”.

Autoarea textului era convinsă că, odată începută, revoluţia trebuie să fie permanentă: dacă se declară că revoluţia este victorioasă, ea încetează a mai fi revoluţie. Evgheniei Iaroslavskaia-Markon scrie: „Noţiunea de revoluţie încremenită în victoria revoluţiei este la fel de absurdă ca şi noţiunea de „mişcare oprită”: dacă s-a oprit înseamnă că nu mai este revoluţie. Căci revoluţia în esenţă este «mişcarea îndreptată spre răsturnarea regimului existent»” (p. 37). Altfel spus, într-o societate alternanţa la putere poate fi realizată doar pe baza revoluţiei. În acest sens, declaraţia bolşevicilor că revoluţia proletară a învins a fost criticată de autoarea manuscrisului: „…orice partid care sprijină ordinea victorioasă dintr-o anumită ţară – inclusiv Partidul comunist (VKP [b]) din Rusia – nu mai este revoluţionar, ci conservator. Scriind despre înăbuşirea în sânge a revoltei marinarilor din Kronstadt, îndreptate împotriva Puterii sovietice (sloganul marinarilor a fost „Soviete fără bolşevici”) Evghenia Iaroslavskaia-Markon considera că prin asta Puterea sovietică „a devenit nu numai conservatoare, ci pe deasupra şi contrarevoluţionară” (p. 38). Autoarea se întrebă: dar cine sunt oamenii revoluţiei permanente? Şi tot ea răspunde: „…numai acea clasă, care nu poate ajunge niciodată la putere, iar această clasă nu este decât lumpenproletariatul, care „acţionează în toate revoluţiile şi revoltele şi care rămâne în afara problemelor, imediat ce mişcarea susţinută de el învinge… Lumea interlopă constituie noile cadre ale oamenilor revoluţiei. Lor li se adaugă „boema” literară şi artistică mereu pusă pe scandal şi neastâmpărată şi profesioniştii revoluţiei: teroriştii clandestini şi expropriatorii clandestini, precum şi în general, grupările ilegale cele mai intransigente: anarhiştii şi maximaliştii[2]” (p. 39).

Din mărturisirile autoarei manuscrisului şi din comentariile editorilor aflăm că în decembrie 1922 sau ianuarie 1923 Evghenia Iaroslavskaia-Markon s-a căsătorit cu poetul Alexandr Iaroslavski, născut în 1896, la Moscova, crescut la Vladivostok, poet prolific (a publicat peste cincisprezece volume în zece ani, p. 121); revenit la Moscova a aderat la micul grup de literaţi, numiţi „biocosmişti”. Din relatările Evgheniei aflăm că ea l-a considerat pe Alexandr un poet genial, l-a iubit şi i-a rămas fidelă până la moarte.

În 1926 tinerii Evghenia şi Alexandr au plecat în Germania (Berlin), au colaborat cu emigranţii ruşi, stabiliţi acolo, apoi au mers la Paris, iar în toamna anului 1927 cei doi soţi se întorc în URSS şi se stabilesc la Leningrad. În mai 1928 Alexandr Iaroslavski a fost arestat de poliţia bolşevică şi condamnat la cinci ani de lagăr pentru „ajutorul acordat burgheziei mondiale în desfăşurarea unei activităţi ostile faţă de URSS”, art. 58-4 al Codului penal al RSFSR (p. 123-124) şi trimis pe insula Soloveţk (Marea Albă).

Soţia lui, după realizarea unei vizite, făcute soţului în vara anului 1929, la întoarcere în Moscova, dă curs dorinţei de a cunoaşte şi a conlucra cu lumea interlopă. Irina Flige scrie: „De la simpatie absolut teoretică pentru lumea interlopă, alimentată de nenumăraţi anarhişti, trece la practică, justificând această opţiune prin considerente ideologice” (p. 124).

Sunt captivante mărturisirile autoarei manuscrisului legate de activitatea ei în lumea interlopă: a vândut ziare şi flori, a furat, a înnoptat prin parcuri şi alte locuri, cunoscute de oamenii străzii, a fost prinsă de poliţie şi condamnată pentru furt, a practicat ghicitul, din cele scrise de ea – în acest meşteşug ar fi avut succes etc. Recomand cititorilor să lectureze aceste pagini destul de credibile şi interesante. În cele scrise de Evghenia sunt şi pasaje ce demonstrează o deviere de la normalitate. Astfel, când a scris despre vânzarea ziarelor, autoarea a constatat că gazetele sunt vândute mai bine atunci, când publică articole de scandal sau crime odioase. Şi aduce câteva exemple, inclusiv relatarea faptului când doi huligani din parcul Ekaterinovsk au violat o femeie de 83 de ani. Şi autoarea scrie: „Cinste şi glorie huliganilor care violează bătrâne de 83 de ani! Să le dea Domnul ani mulţi şi succese în isprăvile lor măreţe, întru bucuria vânzătorilor de ziare!” (p. 65).

Evghenia a fost condamnată la trei ani de deportare (1929), a fost trimisă în regiunea Vologda, apoi, pentru spargerea unui magazin, condamnată din nou şi trimisă în Siberia (regiunea Krasnoiarsk). A reuşit să evadeze din acea regiune şi să ajungă în orăşelul Kemi, port la Marea Albă de unde corăbiile fac legătura cu insulele Soloveţk. Cu asta se încheie povestirea autobiografică, Evghenia încheind cu „restul îl ştiţi”, adresare făcută anchetatorilor OGPU. La Kemi ea a fost arestată, inculpată în temeiul art. 82 şi 17-82 ale Codului penal al RSFSR. A fost trimisă pe insula Bolişoi Zaiacii din arhipelagul Soloveţk, pe care se afla o temniţă pentru femei. În toamna anului 1930 soţul Evgheniei Iaroslavskaia-Markon, Alexandr a fost împuşcat (în dosar data morţii este 10.12.1930), dar dna Irina Flige consideră că ar fi data consemnării decesului, p. 128). În noiembrie directorul adjunct al lagărului Soloveţki, D. V. Uspenski, a vizitat secţia disciplinară din insula Bolişoi Zaiacii şi, posibil, curios să vadă reacţia Evgheniei, a anunţat lista celor împuşcaţi, inclusiv – Alexandru. Reacţia Evgheniei a fost promptă: a luat o piatră şi a aruncat-o în Uspenski, lovindu-l în piept. Actul a fost tratat ca fiind „terorism”, Evghenia a fost mutată pe insula Soloveţk, în secţia de izolare de pe dealul Sekirnaia – locul de execuţie a condamnaţilor la moarte. La 20 iunie 1931 Evghenia Iaroslavskaia-Markon a fost împuşcată şi aruncată în groapa comună.

Prezentarea cărţii ar fi incompletă fără opinia dnei Irina Flige: „Indiferent cum a fost, într-o anumită privinţă – în planul prezicerii politice – ultimul cuvânt al Evgheniei Iaroslavskaia s-a dovedit a fi profetic. Lumea delicvenţilor a învins în cele din urmă bolşevismul şi ideea comunistă. Dar aceasta s-a întâmplat nu într-o luptă deschisă, nu pe calea răsturnării regimului ei detestat, ci treptat, pas cu pas, prin criminalizarea  elitelor sovietice” (p. 138). Spus foarte tare!

anatol_petrencu@yahoo.com

17.09.2019