Distinsul om de ştiinţă şi diplomat Oleg Serebrian a scos de sub tipar ediţia a două a monografiei „Rusia la răspântie. Geoistorie, geocultură, geopolitică”[1]. Editarea volumului este deosebit de importantă anume acum, când la Chişinău, în urma destituirii guvernului, condus de Maia Sandu, întreaga putere în stat, inclusiv în capitală, au fost cucerită de partizanii fideli ai Kremlinului – reprezentanţii Partidului Socialiştilor din Republica Moldova. În aceste condiţii este important pentru noi, cetăţenii Republicii Moldova (RM) să cunoaştem cât mai bine ce prezintă Federaţia Rusă, ţara spre care ne împinge echipa preşedintelui Igor Dodon.

Prefaţa lucrării este semnată de profesorul de geografie şi geopolitică de la Universitatea din Saint-Etienne, dr. Christian Daudel (p. 9-13). Urmează 11 compartimente. „Rusia şi Rusiile” este titlul capitolului introductiv, autorul expunând succint istoria slavilor de răsărit (velicoruşilor, maloruşilor/ucrainenilor şi beloruşilor), şi polemicile reapărute după 1991 între cercetătorii ruşi şi ucraineni referitoare la moştenirea Rusiei Kievene. De reţinut: „…unii autori ruşi neagă însăşi existenţa unor popoare precum ucrainenii (şi beloruşii), numindu-i „invenţie” a propagandei austriece dinaintea Primului Război Mondial, menite să deturneze de la calea cea dreaptă mişcarea panslavistă prorusească din Galiţia şi, totodată, să alimenteze ideologic un curent separatist în ţinuturile sud-vestice ale fostului Imperiu Rus” (p. 23).

De precizat că nu doar unii specialişti ruşi desconsideră existenţa ucrainenilor ca naţiune distinctă de cea rusă, ci însuşi preşedintele Federaţiei Ruse (FR) Vladimir Putin aşa crede: ruşii şi ucrainenii sunt un singur popor[2]. Urmează „Etapele constituirii gândirii geopolitice ruseşti” (p. 24-40). Autorul cărţii constată: „Este curios faptul că ruşii, o naţiune atât de sensibilă la teritoriu şi frontiere, nu au dezvoltat o şcoală veritabilă de gândire geopolitică” (p. 24). Totuşi, O. Serebrian prezintă câţiva autori ruşi, lucrările acestora şi viziunile lor geopolitice. Este vorba de precursorii geopoliticii ruseşti Nikolai Danilevski (1822-1885) cu lucrarea „Rusia şi Europa”, Constantin Leontiev (1831-1891), autorul cărţii „Bizantinismul şi popoarele slave”, după care sunt expuse ideile lui Lev Mecinikov (1838-1888), „un descendent al cunoscutului cărturar moldovean Nicolae Milescu (1636-1708)”, autorul monografiei „Civilizaţiile şi marile fluvii istorice”, retipărită într-o nouă traducere rusească în 2013 (p. 27). Autorul prezintă alţi geopoliticieni ruşi, operele şi concepţiile lor: Alexei Vandam (1867-1933); Piotr Semionov Tian-Şanski (semnatarul cărţii „Regiunea şi ţara”), prinţul Nicolai Trubeţkoi, „unul dintre părinţii conceptuali ai curentului eurasianist” (p. 29). Adevăratul fondator al eurasianismului geopolitic, scrie O. Serebrian, este Piotr Saviţki (1895-1968), Alexandr Dughin fiind un discipol al lui în zilele noastre. Este importantă constatarea făcută de autorul cărţii şi care se referă la Rusia contemporană. O. Serebrian semnalează o reînviere a interesului pentru geopolitica teoretică în Rusia de astăzi şi constată existenţa unei similitudini creşterea interesului pentru geopolitică, remarcat în Germania postkaizeristă, „mai ales că multe dintre elementele şi atributele geopoliticii germane interbelice sunt preluate de autorii ruşi de astăzi: căutarea „grandorii pierdute”, problema conaţionalilor rămaşi dincolo de noile frontiere, acelaşi refren despre „injustiţia istorică”, teorii conspiraţioniste care se aseamănă între ele izbitor de mult, aceeaşi chemare la revanşă şi la revizuirea frontierelor şi acelaşi antiamericanism (anti-atlantism) militant” (p. 30). Autorul expune în continuare istoria expansiunii ruseşti de la Ivan al IV-lea cel Groaznic până la Mihail Gorbaciov. În următorul compartiment sunt analizate cele trei visuri ale Rusiei: panslavismul, eurasianismul şi internaţionalismul (p. 41 şi urm.). Dacă panslavismul şi internaţionalismul ţin de trecut, iată că eurosianismul capătă forme noi, pe care autorul le numeşte  „neoeurasianism”, în care „factorului naţional rusesc i se acordă un loc mult mai important în teoriile lui Dughin[3] decât în cele formulate de vechii teoreticieni ai eurosianismului. […] Neoeurasianismul lui Dughin este unul conservator, chiar reacţionar; am fi în drept să afirmăm că eurasianismul lui Dughin e mai curând pan-rusism sau, şi mai exact, neo-sovietism” (p. 49).

Următorul subiect analizat de dr. O. Serebrian este „Rusia şi creştinismul ortodox” (p. 54 şi urm.) E un capitol despre raporturile Stat-BOR pe parcursul anilor, dar şi rolul BOR în zilele noastre. Autorul monografiei atrage atenţia asupra ingerinţelor BOR în statele est-europene, balcanice şi în fostele republici unionale sovietice. „Conflictele teritoriale sau tensiunile intercomunitare, campaniile electorale, crearea unor noi partide politice ori agenda legislativelor naţionale distrag prea des atenţia clerului ortodox din Ucraina şi Republica Moldova, făcându-l să uite de  îndatoririle păstoreşti şi ruinând lent, dar hotărât, imaginea ortodoxiei în favoarea cultelor neoprotestante”, subliniază autorul. Prea strânsa legătură între BOR şi Kremlin, în opinia dr. O. Serebrian, în perspectivă poate fi dăuna atât enoriaşilor creştini, cât şi conducerii FR, având în vedere relaţiile cu anumiţi subiecţi federali, cum ar fi, de pildă, Tatarstanul, Başkortostanul, Cecenia, Daghestanul etc.

„Rusia şi islamul” este titlul următorului capitol. Autorul expune succint istoria musulmanilor din Rusia, raporturile acestora cu Statul Rus, iar când tratează situaţia actuală a cetăţenilor ruşi de religie musulmană atrage atenţia asupra disconfortului pe care îl au musulmanii din FR: etnic şi confesional. Dr. O. Serebrian scrie despre ataşamentul prea vădit al Kremlinului faţă de BOR, despre opoziţia latentă între centrul (ortodox) şi periferia (musulmană), opoziţie, „ce nu poate dura mult, fiind clar că „ofensiva demografică” a „limesului musulman” spre „inima metropolei” va conduce în viitorul apropiat la o ciocnire brutală între ele” (p. 70).

Următorul subiect, examinat de autorul monografiei se numeşte „Evreii şi Rusia” (p. 73 şi urm.). Este expusă succint istoria evreilor din Rusia, manifestările de antisemitism pe parcursul secolelor, de la Ivan al IV-lea cel Groaznic la contemporaneitate. De reţinut [pentru istorici] faptele comise de conducătorii stalinişti atunci când erau în raporturi prieteneşti cu Germania nazistă. Astfel, I. Stalin l-a scos din funcţia de Comisar al Poporului pentru Afaceri Externe pe Maxim Litvinov (evreu), înlocuindu-l cu Viaceslav Molotov (rus). Acesta a făcut o adevărată epurare etnică în diplomaţia sovietică, spunându-le apropiaţilor săi că Comisariatul Poporului pentru Afaceri Externe „nu mai este o sinagogă” (p. 78). La fel de important este faptul respingerii de către I. Stalin, la 9 februarie 1940, a propunerii lui A. Hitler de a accepta stabilirea evreilor din Germania şi din protectoratul Cehiei şi guvernământul general al Poloniei în recent creata regiune autonomă din estul Siberiei[4]. Rezoluţia lui Stalin, scrie O. Serebrian, a fost laconică şi cinică: „Să-i primim pe aceşti evrei nu putem, ne sunt prea suficienţi şi ai noştri” (p. 78). Autorul monografiei expune poziţia lui Alexandr Soljeniţîn faţă de evrei şi rolul acestora în istoria Statului sovietic[5], după care prezintă atitudinea ruşilor de astăzi faţă de evrei. În opinia autorului, antisemitismul de astăzi al ruşilor a fost provocat de atitudinea negativă faţă de capitalismul sălbatic, „pe care mulţi cetăţeni de rând îl asociază cu cei şapte cei mai bogaţi oameni ai Rusiei de la începutul secolului al XXI-lea – Boris Berezovski, Mihail Hodorkovski, Mihail Fridman, Piotr Aven, Vladimir Gusinski, Vitalii Malkin şi Roman Abramovici, a căror origine evreiască a fost abil speculată „şi pusă în valoare” de mediile naţionaliste ruseşti” (p. 82). Conflictul ruso-ucrainean, provocat de anexarea Crimeii de către FR (2014), a impulsionat sentimentele iudeofobe din Rusia, consideră autorul monografiei şi este citat Alexandr Prohanov care spunea la una din televiziunile de stat ale FR că „evreii ar căuta cu propriile mâini un al doilea holocaust, tot aşa cum l-ar fi căutat pe cel dintâi” (p. 83). Expunerea subiectului „Evreii şi Rusia” se întrerupe cronologic la anul 2014. Analizând diverse postări cu conţinut antisemit în reţelele de socializare, autorul monografiei îşi pune întrebarea „Ce va urma?”, ştiind că, „odată pornită, această maşină a urii se opreşte foarte greu” (p. 84). Şi totuşi s-ar cere unele completări la subiect. Cetăţenii FR de origine evreiască sunt veneraţi pentru talentul şi poziţia lor civică, sunt iubiţi de majoritatea cetăţenilor ruşi de orice naţionalitate, alţii sunt blamaţi pentru servilismul lor faţă de puterea actuală din Rusia, pentru promovarea putinsmului, faţă de care cresc atitudinile opoziţioniste. De ex., Maxim Galkin este ovaţionat nu numai pentru talentul sclipitor şi irepetabil, ci şi pentru replicile antiguvernamentale şi ocuparea poziţiei corecte în mai multe scandaluri publice. Tot aşa sunt stimaţi cunoscuţii artişti Vladimir Vinokur, Larisa Dolina, artistă a poporului din FR, posesoarea a trei Premii naţionale ruse „Ovaţia”, Mihail Şufutinskii etc. În acelaşi rând un alt evreu, Vladimir Soloviov, prezentatorul diverselor emisiuni la TV centrale, este criticat pentru emisiunile propagandistice pro-Kremlin.

„Germanii în Rusia” este titlul următorului subiect, abordat de dr. Oleg Serebrian. Raporturile ruşilor cu germanii sunt vechi şi complicate. Autorul aminteşte de primii ani ai existenţei Statului rus când germanii au contribuit la consolidarea acestuia, dar şi desele ciocniri militare, ca mai cunoscută fiind Bătălia de pe Gheaţă, în care învingătoare a ieşit ceata condusă a cneazul Alexandr Nevski. Dr. O. Serebrian aminteşte că două bătălie dintre ruşi şi germani, ce au avut loc în evul mediu [de la Embach şi de pe Gheaţă], vor fi folosite activ de propaganda sovietică an anii celui de-al Doilea Război Mondial. Autorul monografiei expune succint rolul jucat de etnicii germani în economia, administrarea, arta militară a Rusiei ţariste, demonstrează că pe timpul lui Nicolai al II-lea nu atât ţarul, cât anturajul său a schimbat politica de alianţe a Rusiei, de apropiere de Franţa şi Marea Britanie, ceea ce a şi făcut ca cele două puteri să se afle pe poziţii diferite în anii Primului Război Mondial. Înfrânte în război, izolate pe plan internaţional, din motive foarte diferite, Germania şi Rusia „sunt împinse spre o nouă alianţă în 1922, când semnează la Rapallo un acord bilateral de cooperare politică, economică şi militară” (p. 95). Urmează expunerea raporturilor celor două state în perioada interbelică. Constatarea făcută de dr. Oleg Serebrian, referitoare la importanţa Pactului Molotov-Ribbentrop este deosebit de actuală astăzi (decembrie 2019), deoarece Kremlinul nu recunoaşte rolul URSS în declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial. Autorul monografiei remarcă: „Pactul sovieto-german de neagresiune din 1939 a favorizat, fără îndoială, începerea celui de-al Doilea Război Mondial, or, datorită lui Berlinul avea „spatele” asigurat pentru lupta contra anglo-francezilor, care aveau să sară în ajutorul polonezilor, declarând război germanilor” (p. 96). Sunt importante viziunile autorului referitoare la politica de anexare de către URSS a teritoriilor României, precum şi surprizele neplăcute, făcute de Kremlin atât puterilor democratice occidentale, cât şi aliatului său – Germania nazistă. Este analizată situaţia germanilor din URSS în timpul războiului germano-sovietic (1941-1945); abia pe timpul lui N. Hruşciov lucrurile se schimbă în bine pentru comunitatea germanilor sovietici. Autorul expune câteva lucruri paradoxale la prima vedere: apropierea populară între ruşi şi germani: „Naţiunile care au pierdut cel mai mult în ambele războaie mondiale se reapropie şi nu e vorba doar de o apropiere politica sau economică, ci de o reconciliere populară, neprogramată şi neregizată politic-administrativ” (p. 98-99). După venirea lui V. Putin la putere (2000) raporturile ruso-germane sunt prezentate de autor în felul următor: relaţiile bilaterale cunosc un salt calitativ, se instituie aşa-numitul „Dialog de la Petersburg” (un forum al societăţii civile la care, de regulă, participă şefii de stat sau de guvern); s-a observat de mai multe ori ocuparea unei poziţii comune a ambelor state în soluţionarea anumitor probleme internaţionale; unii ruşi de etnie germană ocupă posturi-cheie în administraţia FR (Gherman Gref – ministrul dezvoltării economice şi comerţului, Alexei Miller – şeful Concernului Gazprom, Gheorghi Boos – gubernatorul regiunii Kaliningrad etc.) De reţinut remarca autorului: „Preşedintele Putin şi-a dorit refacerea Rusiei imperiale în toată gloria ei de până în 1914, iar pentru asta avea nevoie şi de aliaţi pe potrivă, de reconstituirea unui „decor geopolitic” adecvat” (p. 100). De subliniat că preşedintele Putin nu a renunţat la acest vis, altceva că nu merge aşa cum ar fi vrut el. O. Serebrian constată că „anume conflictul din estul Ucrainei a surpat temelia relaţiilor ruso-germane. Berlinul a fost printre cei mai fervenţi adepţi ai sancţiunilor economice contra Moscovei, chiar dacă acestea loveau dur şi în economia germană…” (p. 101). În încheierea subiectului dat autorul prezintă două perspective pentru Germania (şi Europa) în relaţiile viitoare cu FR (vezi p. 102).

„Rusia şi America” este următorul subiect, examinat de dr. Oleg Serebrian (p. 103 şi urm.) Ca şi în cazurile de mai sus autorul prezintă succint istoria relaţiilor dintre SUA şi Rusia, apoi URSS, atât în perioada interbelică, cât şi în anii celui de-al Doilea Război Mondial. La acest subiect este foarte important să amintim un lucru fundamental, pe care autorul monografiei l-a omis. Este vorba de susţinerea de către SUA a URSS în condiţiile destul de critice ale acesteia în războiul cu Germania nazistă. Este vorba de extinderea Lead-Lease-ului asupra URSS, altfel spus – acordarea de către americani a unui sprijin militar, economic, material etc. uriaş, cu ajutorul căruia URSS a putut rezista ofensivei germane, apoi trece în contra-ofensivă. Cu regret, astăzi conducerea FR „uită” de acest „amănunt” din relaţiile celor două state, considerând, în mod eronat, cum că victoria URSS asupra Germaniei naziste s-a datorat doar Uniunii Sovietice. Autorul cărţii consideră că SUA au ratat posibilitatea de soluţiona „problema rusă”  în 1992-1993 (vezi p. 112), De reţinut opinia justă a autorului monografiei: în prezent, în pofida aparenţelor, „Rusia nu mai este o mărime comparabilă cu SUA şi nu mai poate fi o contrapondere reală a acesteia decât în combinaţii cu alte puteri asiatice ori europene; Moscova poate pretinde un parteneriat simetric cu Berlinul ori cu Beijingul, nu şi cu Washingtonul. Relaţia ruşilor cu americanii poate fi doar în baza unui parteneriat asimetric, locul lor fiind cel de „partener dominat”, o condiţie inadmisibilă [adică de neacceptat, a.p.] pentru actuala putere de la Kremlin” (p. 112-113). Autorul prognozează relaţii reci ruso-americane (vezi p. 113).

Urmează capitolul „Rusia şi China”. Autorul expune trecutul relaţiilor ruso/sovieto-chineze. Referitor la actualitatea raporturilor dintre cele două state, autorul remarcă că China este o putere în plină ascensiune, pe când Rusia este în recesiune. „Alianţele între puterile crescătoare şi descrescătoare conduc inevitabil spre un singur final – satelizarea celui slab şi pierderea zonelor de influenţă în favoarea partenerului mai puternic” (p. 117). Autorul monografiei publică cifre ce demonstrează situaţia reală a celor două ţări: Produsul intern brut (PIB) al Chinei a fost de 9,6 trilioane dolari (2013), China fiind a doua putere economică mondială. În acelaşi an, PIB al FR a fost de doar 2,1 trilioane dolari[6], adică raportul puterii economice a Chinei faţă de cea a FR era de 4,6 la 1,0 (p. 117). Autorul expune alte subiecte deosebit de interesante din relaţiile cino-ruse, ne vom opri doar la ceea ce dr. O. Serebrian numeşte „cea  mai sensibilă coardă a raporturilor ruso-chineze: Siberia” (p. 121). Pe întinse teritorii ale FR, foste cândva (1858-1860) teritorii chineze, pe o suprafaţă de 1,35 milioane km² locuiesc doar 4,28 milioane de locuitori. În opinia autorului, China e interesată în mod special de exploatarea resurselor naturale ale Siberiei şi Extremului Orient, investind masiv în domeniul industriei miniere şi forestiere, iar „înrăutăţirea relaţiilor dintre Moscova şi Occident, ca urmare a evenimentelor din 2013-2014 din Ucraina, deschide chinezilor perspective extraordinare de a se infiltra nestingherit (şi ieftin) în economia Rusiei şi a ţărilor central-asiatice” (p. 122-123).

În continuare autorul prezintă trei probleme interne cu care se confruntă Rusia de astăzi. În primul rând este vorba de secesionism – dorinţa de separare de Rusia. Aceste aspiraţii au fost expuse clar de ceceni într-o formă radicală, iar într-o formă mai moderată şi de alţii (tătarii, popoarele din nordul Caucazului etc.). Kremlinul are de rezolvat mai multe probleme cu regiunea Kaliningrad (fosta Prusie orientală cu centrul Kӧnigsberg). Autorul cărţii analizează situaţia Crimeii după anexarea acesteia de către FR, amplele probleme cu care se confruntă peninsula, poziţia Turciei (nu recunoaşte anexarea Crimeii de către Rusia).

A doua mare problemă cu care se confruntă Rusia, în opinia autorului, este cea demografică. Dacă în 1989 FR avea 147,4 milioane de locuitori, dintre care 119,9 milioane erau etnici ruşi, apoi în 2010 Rusia ava o populaţie de 142,9 milioane, dintre care ruşi erau 111 milioane, adică cu 9 milioane mai puţin decât în 1989 (vezi p. 140). Dr. O. Serebrian citează prognoze pentru  populaţia Rusiei: în 2025 se aşteaptă o scădere de până la 136 de milioane oameni, iar către 2050 – 128 milioane (p. 141). Starea de lucruri a îngrijorat BOR: în 2019 patriarhul Moscovei şi întregii Rusii Kirill s-a adresat autorităţilor cu un plan de sporire a numărului populaţiei, astfel ca în 2050 numărul ruşilor să atingă cifra de 160 milioane oameni. Autorul numeşte cauzele acestui declin demografic, între ele fiind alcoolismul, dar şi „puternica polarizare economică a societăţii şi lumpenizarea implicită a unui număr tot mai mare de cetăţeni…” (p. 141).

A treia problemă gravă cu care se confruntă FR, în opinia autorului, este declinul economic; sunt aduse cifre ce demonstrează acest regres, precum şi unul din paradoxurile investiţiilor în economia rusă [de ex., Cipru a investit 69,1 miliarde dolari, Luxemburgul – 49,2 miliarde, în timp ce investitorii americani au alocat doar 10,3 miliarde dolari (datele pentru 2013, până la anexarea Crimeii); p. 142-143].

În sfârşit, dr. Oleg Serebrian prognozează trei drumui pentru Rusia de mâine: cale imperială, calea eurasiatică sau calea europeană. În opinia autorului, „Rusia întotdeauna a fost la o răspântie de drumuri, o fatalitate derivată din geografie – periferie a Europei, periferie a Asiei şi totodată centrul Eurasiei – dar niciodată în decursul celor aproape 12 secole de istorie rusă povara alegerii căii potrivite n-a fost atât de grea ca la acest început de mileniu” (p. 145). De ce e atât de grea povara alegerii? Pentru că, consideră autorul, în faţa Rusiei de astăzi sunt trei posibilităţi de dezvoltare, trei căi: una imperială, care presupune refacerea unui ansamblu politico-geografic centrat pe Rusia, una eurasiatică, ce ar însemna o „orientalizare” a preocupărilor sale geopolitice, şi a treia cale – cea europeană. Autorul analizează paşii făcuţi de FR după 2000 (după venirea lui V. Putin la putere), acţiuni ce demonstrează că Kremlinul a luat calea restabilirii imperiului. Va reuşi sau nu – depinde de popoarele ce-i stau în faţă, primii fiind ucrainenii.

Cartea este deosebit de utilă. Ar fi trebuit s-o citească deputaţii RM, miniştrii, primarii, intelectualii. Autorul monografiei prezentate a atras atenţia asupra problemelor ce ne privesc în cel mai direct mod. Rămâne ca noi, cititorii, să tragem concluziile respective.

Felicitări, domnule dr. Oleg Serebrian!

15.12.2019

anatol_petrencu@yahoo.com