Despre Putin, numai de bine… (Recenzie)

Numele autorului monografiei este Constantin Dolgov. El este ziarist, specialist în tehnologii politice. Monografia semnată de el se numeşte „În urma lui Putin” [После Путина[1]]. Este o carte despre preşedintele Federaţiei Ruse (FR) Vladimir Putin, autorul monografiei fiind un fan declarat deschis al liderului FR.

Cartea conţine o Introducere, 15 capitole şi Încheiere. În cartea recenzată autorul încearcă să dezvăluie cititorilor succesele obţinute de preşedintele FR Vladimir Putin şi să prezică greutăţile cu care se va confrunta succesorul său. Autorul începe expunerea cu explicarea unui fenomen din istoria diverselor state: de foarte multe ori anumite perioade de timp sunt legate de numele conducătorului statului – „epoca lui Petru cel Mare”, „pe timpul Ecaterinei a II-a”, pentru URSS – „epoca stalinistă”, „în timpul lui Hruşciov”, „epoca Brejnev”, „restructurarea lui Gorbaciov” etc. De numele marilor personalităţi sunt legate anumite evenimente, fie reforme, fie războaie, fie dispariţia statelor. Autorul este de părere că „Elţîn a risipit Rusia pe băutură, în timp ce Putin a ridicat-o din genunchi” (p. 10).

În opinia autorului, deşi orice conducător de stat, chiar şi I. Stalin, întotdeauna se consultă cu anturajul său, totuşi epocile poartă numele unui singur om, asta pentru că de toate cele ce se întâmplă în viaţa unei societăţi duce răspundere un singur om, atât de succesele obţinute, cât şi de insuccese. C. Dolgov consideră că V. Lenin a condus societatea rusă utilizând partidul (comunist); I. Stalin a condus societatea prin intermediul aparatului de stat (în detrimentul partidului); în conducerea statului N. Hruşciov a admis acte de voluntarism; L. Brejnev a promovat o politică prea monotonă (înceată), care, în condiţiile Rusiei, s-a transformat în antipolitică; M. Gorbaciov a insistat pe un model strict „monarhic” de autoprezentare la nivel de stat (autorul califică acest model drept „sindromul papagalului”). În sfârşit B. Elţîn – „a restabilit definitiv modelul ţarist de conducere a statului: [conducere] nebunatică, realizată fără pricepere, numită rezumativ „bădărănie”[2] (p. 18). Autorul examinează calitatea elitelor conducătoare la Rusiei, evidenţiază câteva personalităţi politice, devenite simbol al statului. El consideră că Rusia a avut mari personalităţi conducătoare, puternice, sclipitoare (Petru cel Mare, Grigori Rasputin – personalitate negativă, dar strălucitoare -, V. Lenin – autorul este un fan al acestui dictator -, I. Stalin, Nichita Hruşciov – autorul aminteşte de pantoful lui Hruşciov la Adunarea Generală a ONU, precum şi diferite fraze pipărate spuse de liderul sovietic, care au stat la baza multiplelor caricaturi în presa occidentală, oricum – Hruşciov a fost o mare figură). C. Dolgov expune mai multe idei referitoare la corelaţia dintre elitele politice şi societatea rusă şi conchide că noţiunea „elită” se asociază univoc cu „ceea ce este mai bun”. Autorului nu-i place deloc faptul când noţiunea pozitivă „elită” este atribuită persoanele ce acced la vârful puterii. Autorul crede că cucerirea înălţimilor politice poate fi realizată fără calităţi pozitive. Dimpotrivă, – scrie C. Dolgov, – calităţile doar încurcă ascensiunii politice. De exemplu, scrie semnatarul cărţii, „ruşinea; un politician conştiincios – e chiar ridicol. Dar unul onest, de bună credinţă? O-o, m-aţi dat gata! Dar să admitem – deştept? Dumneavoastră cunoaşteţi mulţi politicieni deştepţi? Eu – puţini. În schimb proşti – oho-ho!” (p.42).

Pe parcursul întregii cărţi C. Dolgov îl prezintă pe primul preşedinte al FR doar în culori sumbre: fiind încă funcţionar sovietic, Boris Elţîn consuma băuturi alcoolice, scrie autorul. În opinia lui, era foarte rău nu atât faptul că B. Elţîn bea, ci cum se comporta, fiind în stare de ebrietate. Fiind turmentate, ajungând la „condiţie”, meditează în scris C. Dolgov, unele persoane adorm paşnic, altele cântă sau sar la bătaie, în cele din urmă sunt persoane care se comportă ca bădăranii în dependenţă de situaţie. B. Elţîn, remarcă C. Dolgov, era perceput nu doar ca un alcoolic, ci anume ca un bădăran” (p. 43). În opinia autorului bădărănia a devenit stil de conducere politică. Pe timpul guvernării lui B. Elţîn, remarcă C. Dolgov, statul a pierdut controlul asupra economiei, bogăţiilor naturale, avutului obştesc, ceea ce a dus la înflorirea unei criminalităţi fără margini. Iar în plan extern, deseori B. Elţîn a încălcat protocolul diplomatic, fiind eroul principal al unor scene comice. Aceste şi alte caracteristici negative, referitoare la B. Elţîn, cred, nu corespund întru totul realităţii, sunt prea subiective şi scrise cu rea intenţie. Cu bună ştiinţă C. Dolgov îngroaşă culorile sumbre despre B. Elţîn şi guvernarea acestuia, asta pentru a încerca să demonstreze cât de rău a fost pe timpul lui B. Elţîn şi ce moştenire dezastruoasă a primit succesorul său Vladimir Putin. Autorul cărţii remarcă că la momentul numirii lui V. Putin în funcţia de preşedinte interimar al FR (în anul 2000) mass-media l-a prezentat ca pe un personaj auxiliar, liniştit, tăcut, om cu o experienţă bună (în KGB), o persoană total opusă lui B. Elţîn. Presa l-a prezentat pe V. Putin ca un simbol al mediocrităţii (p. 48). Autorul constată că V. Putin niciodată nu a vorbit de rău despre B. Elţîn, n-a dat vina pe predecesorul său în ceea ce priveşte moştenirea lăsată. Pe parcurs, însă, V. Putin a demonstrat „elitelor” că el este puterea, ele – nu, că el, Putin, va controla treburile statului şi va conduce aşa cum îi stă bine puterii, iar ele, „elitele”, nu vor conduce, pentru că nu ele trebuie să conducă (p. 49). Şi, conchide autorul, dacă B. Elţîn simboliza umilinţa statului, atunci V. Putin a început [să simbolizeze] renaşterea demnităţii de stat.

Capitolul 2 este întitulat „Cum Putin a devenit Putin”, adică calea parcursă de V. Putin de la numirea lui în funcţia de preşedinte interimar al FR până la impunerea stilului său de conducere a statului, la constituirea sa ca personalitate, ca om de stat cu trăsături distincte faţă de alţi oameni politici. Autorul scrie mult despre un gest (fapt), făcut de V. Putin: a refuzat propunerea lui B. Elţîn de a-i oferi gradul de general (în 1999 V. Putin era colonel-locotenent în rezervă). A fost un gest emblematic, scrie autorul, „o decizie independentă a unui om care, chiar dacă intenţiona să înainteze pe o cale politică, vroia s-o facă pe o cale proprie”, fără să accepte propuneri din exterior, oricât de ademenitoare ar fi fost ele (p. 55). C. Dolgov revine asupra perioadei de conducere a lui B. Elţîn, numind-o „deceniul umilinţei naţionale”, iar şansa lui V. Putin de a se impune în calitatea sa de conducător al FR a fost realizarea unei supra-sarcini şi anume: restabilirea statului, a funcţionării şi capacităţii lui de muncă, restabilirea principalului instrument de satisfacere a aşteptărilor populaţiei (p. 63). În opinia autorului, din primele luni de conducere (în calitate de preşedinte interimar al FR) V. Putin a demonstrat că nu va depinde de oligarhi, de Elţîn sau de vreo ideologie. Asta însemna că în perspectivă V. Putin va purta un război cu oligarhii, asta pentru că aşa dorea poporul rus. În viziunea autorului, ce succese a obţinut V. Putin în aceste două decenii de conducere a Rusiei?

1. Victoriile în domeniul economic. Autorul consideră că în domeniul economiei V. Putin nu a promovat economia pieţei libere, nici economia „de şoc”, ci a insistat asupra îmbinării economiei cu interesele de stat[3]. V. Putin nu a acceptat o economie de tip socialist, nici o economie populistă. El a oferit businessului posibilitatea să activeze atâta timp, cât acesta contribuie la restabilirea [puterii] statului [a controlului de către stat] şi la creşterea bunăstării generale (p. 69). Altfel spus, autorul consideră că V. Putin a supus activitatea economică privată intereselor de stat, a impus controlul statului asupra activităţii economice. E bine de reţinut acest moment. Asta pentru că în realitate, în FR, lucrurile nu stau tocmai aşa. Statul nu este capabil să ia sub control exploatarea nemiloasă a pădurilor siberiene, a altor sfere economice. Pe următoarele pagini C. Dolgov publică cifre ce demonstrează o creştere substanţială a produsului intern brut (PIB). De exemplu, în anul 2000 PIB FR a sporit cu 10 %, în 2001 – cu 5 %, în 2002 – cu 5 % şi aşa an după an, 7-8 %, până în 2009, când PIB a sporit cu doar 4 %, iar în 2012 – doar cu 3 %. În 2015 PIB a scăzut simţitor, datorită schimbării situaţiei FR care, în 2014, a anexat Crimeea (p. 71-72). C. Dolgov deduce că politica economică, promovată de V. Putin este una pragmatică: ea poate fi condusă (mânuită), controlată, explicată şi capabilă să reacţioneze la schimbările curente în situaţii concret-istorice (p. 79). Şi continuă: „Devenind preşedinte, V. Putin şi-a formulat drept sarcină ocrotirea economiei libere. Cine s-o ocrotească? Statul. Nu piaţa” (p. 80). Aşadar, autorul ne convinge că economia în FR nu este determinată de cerere şi ofertă, ci este controlată de stat. Statul, scrie autorul, apără economia liberă şi de birocraţi, şi de oligarhi [adică de antreprenori – A.P.] şi îl citează pe V. Putin: „avem prea mult stat [adică control din partea statului – A.P.] acolo, unde nu este nevoie, şi prea puţin acolo, unde este nevoie” (p. 80). C. Dolgov expune amănunţit conflictul dintre V. Putin şi Mihail Hodorkovski (p. 86-87), insistând asupra tezei cum că oligarhii ruşi doreau realizarea unei lovituri de stat şi înlăturarea lui Putin de la putere (2003). În conflictul dintre stat (V. Putin) şi oligarhi (M. Hodorkovski) victoria a obţinut-o V. Putin. „Această victorie, scrie autorul, a fost una generală. Evitarea unei lovituri de stat, organizată de oligarhi, a servit unei schimbări bruște a rolurilor: din acest moment oligarhii rămaşi în libertate au conştientizat profund necesitatea activităţii lor în folosul statului şi au înţeles clar să nu intervină în nici un caz în afacerile de stat etc., etc. şi cum că, scrie autorul, cetăţenii FR, în sfârşit, au simţit că ţara este a lor, au văzut că economia Rusiei este economia lor” (p. 88). Afirmaţii rupte de realitate, nu credeţi? C. Dolgov consideră că constituirea unor corporaţii de stat („Vneşeconombank”, „Rosteh”, inclusiv – Rosoboronexport”, „Rosatom”, „Roscosmos”, „Olimp-stroi” etc., care controlează 40 % din economia FR) a încheiat formarea sistemului economic, gândit de V. Putin (p. 88). Autorul este nevoit să recunoască că companiile de stat se confruntă cu mari probleme. Însă, în pofida acestor realităţi, ele rezolvă cu succes sarcinile puse în faţa lor (p. 90).

2. Politica externă a preşedintelui V. Putin. Autorul cărţii consideră că pe plan internaţional V. Putin a restabilit stima faţă de Rusia. Iniţial Occidentul l-a perceput pe V. Putin ca pe succesorul lui B. Elţîn, care va promova în continuare politica de acceptare a umilirii Rusiei pe plan internaţional, l-a considerat a fi „omul lor”. În vara anului 2000 V. Putin a expus principiile politicii externe a FR, principii care se deosebeau de cele din trecut. Autorul cărţii expune aceste principii: Ministerul Afacerilor Externe (MAE) „să asigure securitatea economică a ţării, să apere interesele ruşilor aflaţi peste hotarele Rusiei, să colaboreze paşnic şi constructiv cu alte state, în acelaşi timp să participe la concurenţa internaţională” (p. 95). Autorul remarcă că politica externă, promovată de V. Putin, este bazată pe deschidere către lume, aduce multe argumente în sensul de ce FR trebuie să evite autarhia, autoizolarea de restul lumii (p. 96 şi urm.) Se pare că eforturile autorului sunt zădarnice: niciodată Rusia (cea ţaristă, URSS, actuala FR) nu a pus problema izolării totale de restul lumii; dimpotrivă – în toate timpurile s-a extins teritorial şi nu numai. Concluzia autorului la acest aspect este: primele acţiuni ale lui V. Putin pe plan internaţional au fost mişcările unui globalist, loial faţă de sistemul politic mondial cu orânduirile, ierarhiile şi accentele existente (p. 100). Autorul expune detaliat decizia lui V. Putin de a renunţa la Acordul de împărţire a producţiei, semnat în 1995 de către B. Elţîn cu scopul atragerii investiţiilor străine în economia Rusiei. Practic, V. Putin a renunţat la acest Acord, iar dl C. Dolgov exclamă: [în 2004] „pentru Rusia a început o istorie nouă; Rusia lui Elţîn s-a terminat, a început Rusia lui Putin” (p. 102). Autorul este pornit rău împotriva Occidentului. El consideră că „majoritatea oligarhilor de fapt erau agenţi de influenţă ai „partenerilor” occidentali, o jumătate din oamenii politici [ruşi], inclusiv cei din partidele „patriotice”, se hrăneau deschis din mâinile occidentalilor… (p. 104). Ultimul aspect în expunerea poziţiei Rusiei putiniste în relaţiile internaţionale a fost făcut la Munchen, în 2007. C. Dolgov expune tezele principale ale discursului preşedintelui V. Putin. Iată succint despre de este vorba: V. Putin a spus că lumea contemporană nu poate fi uni-polară (cu referire la SUA); conform definiţiei poli trebuie să fie doi. V. Putin a învinuit SUA că doresc constituirea unui singur centru de putere în lume şi această tentativă nu le va reuşi (p. 106). Globalizarea sub model american duce la tensionări în lume; existenţa URSS a fost un obstacol în extinderea acestei primejdii. De aici şi locul FR în lume: să stăvilească „agresiunea” americană. V. Putin a vorbit atunci, iar autorul cărţii aminteşte acum despre poziţia Rusiei faţă de NATO: „alianţa este militară, agresivă” şi conducerea ei, adică, precizează autorul,  SUA nu respectă strict angajamentul luat privind extinderea spre Est. În sfârşit, constatarea făcută de V. Putin şi repetată de autorul cărţii: sistemul internaţional de securitate şi colaborare nu mai funcţionează (p. 106-107). Astfel în 2007, FR a declarat răspicat: gata cu hegemonismul american! Bineînţeles, V. Putin în 2007 şi fanul său C. Dolgov în 2018 trişează. După dizolvarea URSS lumea a devenit multipolară (cu mai multe centre de putere – SUA, UE, Japonia, China, bineînţeles – FR etc.) Acest lucru a fost spus răspicat de Evghenii Primakov. Aşa, pluricentristă lumea rămâne şi în prezent. Altceva este la mijloc: Rusia doreşte să-şi lărgească „locul sub soare”. Pentru a deveni al doilea „pol” al lumii FR inventează adversari/duşmani externi, în special – SUA, NATO, UE. Asta pentru a justifica cursa înarmărilor şi a impune respect prin intimidare şi frică: „se tem, înseamnă ne stimează”[4]. Dar să revenim: sunt deosebit de importante ultimele pagini ale capitolului respectiv, acolo, unde autorul precizează că unul din interesele fundamentale ale FR, care va sta la baza politicii ei externe, este integrarea post-sovietică. Autorul aminteşte cuvintele lui V. Putin: „dizolvarea URSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitică”. Astfel, V. Putin s-a solidarizat cu toţi cei ce îşi amintesc cu nostalgie de URSS şi care nu se pot împăca cu noile realităţi politice. C. Dolgov evidenţiază poziţia lui V. Putin, expusă în 2012: integrarea Comunităţii Statelor Independente (CSI) cu participarea obligatorie a FR, Kazahstanului şi Belarus, prezintă „pivotul politicii externe a Rusiei”, iar lansarea proiectelor privind Uniunea Vamală şi Spaţiului economic unic a însemnat profilarea principalelor instrumente de integrare post-sovietică (p. 115), adică de refacere a URSS sub o altă formă.

Autorul consideră că ideologia promovată de V. Putin nu este de stânga; cel mult poate fi considerată social-democrată cu elemente din modelul germano-scandinav. Dolgov crede că aceasta este o ideologie şi practică politică greşită. În acelaşi timp el afirmă că ideologia, promovată de preşedintele rus, este una ce situează Rusia pe un loc aparte, un loc distinct în lume, ideologie ce determină calea ei specifică de dezvoltare şi nu se reduce la dogmele şi reperele occidentale (p. 133). În opinia autorului, ideologia lui Putin constă în realizarea unui dialog echilibrat, profesionist şi strict reglementat cu societatea privind variantele de dezvoltare (p. 134). Putin, scrie autorul, nu afişează în public că este patriotul ţării sale. În acelaşi timp, nimeni nu pune la îndoială patriotismul lui. Autorul cărţii mai scrie: „Ideologia lui Putin constă în dezvoltarea consecventă, când societatea acţionează ca un tot întreg, ceea ce înseamnă că atrage o atenţie sporită depăşirii dezbinărilor şi inegalităţii; în acelaşi timp evită revoluţiile şi perturbările sociale”. Dolgov meditează asupra tandemului Putin-Medvedev ca tehnologie politică sau „cum poate fi realizată o democraţie cu efect”. Deşi autorul consideră că alegerea lui V. Putin preşedinte al FR pe viaţă nu contravine principiilor democratice, totuşi el se pronunţă împotrivă, asta pentru că alegerea pe viaţă nu-i trebuie lui Putin personal şi pentru că în situaţia în care este edificat un sistem eficace al puterii de stat, legat practic de un singur om, atunci funcţionarea acestui sistem este asigurată de o singură persoană; în cazul dispariţiei acestei persoane, tot sistemul creat se ruinează (autorul aduce exemplul morţii lui I. Stalin: după el s-a ruinat tot ce a creat acest tiran, p. 148).

Autorul a scris mult despre războiul FR împotriva Georgiei (2008), justifică acest război, subliniind că Rusia nu doar a declarat că va fi lider geopolitic în regiune [se are în vedere fosta URSS], ci chiar a demonstrat acest lucru. Rusia este prezentată ca fiind apărătoarea celor nedreptăţiţi (p. 169), ca lider geopolitic regional, care nu se va închina în faţa „hegemoniei mondiale” a SUA (p. 171).

„Crimeea este a noastră” este titlul capitolului 8 (p. 173 şi urm.). Autorul cărţii prezintă politica promovată de Kiev în Crimeea în culori sumbre, doar negativ. Anexarea Crimeii de către FR, în opinia autorului, este un succes al conducerii FR, a lui V. Putin personal (p.184). La p. 189 autorul cărţii îşi exprimă regretul că, în pofida deciziei de a „readuce” Crimeea pe cale democratică (C. Dolgov consideră că aşa a şi fost), în ciuda faptului că „readucerea” Crimeii a fost planificată cu mult timp înainte (despre asta a recunoscut însuşi V. Putin), iată că, consideră autorul, nu a fost făcut un lucru simplu: filmarea video a ceea ce a avut loc în şedinţa Medjlis-ului (parlamentului Crimeii) din 27 februarie 2014, inclusiv – decizia de a desfăşura un referendum pe data de 16 martie 2014. Autorul critică şi formularea întrebărilor la care urmau să răspundă locuitorii Crimeii, în special – nu a fost inclusă întrebarea dacă ei, locuitorii Crimeii, doresc să rămână în continuare în componenţa Ucrainei. Autorul este convins că la această întrebare ar fi răspuns pozitiv cel mult 5 % (p. 191). Foarte bine, într-adevăr, de ce nu a fost formulată această întrebare? C. Dolgov consideră că în buletine urmau a fi redactate patru întrebări: locuitorii Crimeii a) doresc să păstreze statu-quoul / să rămână în componenţa Ucrainei; b) doresc o lărgire a autonomiei; c) doresc independenţa Crimeii sau d) unirea cu Rusia (p. 192). Poziţia autorului este corectă. Şi atunci, de ce autorităţile FR nu au formulat în acest fel buletinele pentru referendum? Asta cu atât mai mult cu cât conducerea FR a gândit să anexeze Crimeea cu mult timp mai devreme.

Autorul consideră că prin anexarea Crimeii V. Putin a demonstrat că a rupt-o cu modelul de politică externă, promovat de B. Elţîn, şi că de acum încolo Rusia nu şi-i lasă pe ai săi. Astfel, Crimeea este un „permis în nemurire” (p. 195). Prin anexarea Crimeii, conchide autorul, „V. Putin a devenit un politician rus nemuritor” (p. 196). Autorul cărţii este de părerea că politica externă, promovată de preşedintele FR V. Putin este un şirag de victorii, dar care trebuiau consolidate cu victorii asemănătoare în interiorul FR. Din nou despre B. Elţîn: „Rusia lui Elţîn nu a construit nimic, doar a distrus” (p. 202). Iată că Rusia lui V. Putin a început să construiască. Autorul volumului trece în revistă cele mai însemnate şantiere: complexul sportiv de la Soci, revenirea la construirea magistralei feroviare Baikal-Amur, noi staţii de metrou (Moscova), podul ce leagă FR de Crimeea, lansarea spărgătorului de gheaţă atomic „50 de ani ai Victoriei” (2007), construirea cosmodromului „Vostocinâi”. În opinia autorului construcţiile desfăşurate pe timpul conducerii lui V. Putin s-au egalat cu cele ale URSS. Un capitol aparte este despre V. Putin şi ziarişti, raporturile lui cu mass-media. În ultimele capitole ale monografiei autorul este preocupat de problema succesiunii la conducerea FR: cine şi cum trebuie să arate succesorul lui Putin. În opinia autorul, o personalitate politică cum ar fi, de pildă, Alexei Navalinîi, categoric nu poate fi preşedinte al FR (Alexei Navalinîi este conducătorul Fondului de luptă cu corupţia; C. Dolgov nu a găsit cuvinte potrivite pentru el, dimpotrivă l-a caracterizat foarte urât – «патентованный дурак а в анамнезе ещё и стихийный фашист».Prin urmare, succesorul lui V. Putin ar fi trebuit să fie o personalitate tot atât de puternică cum este actualul preşedinte al FR.

Cartea are un caracter istorico-politologic şi publicistic, are multe puncte forte, demne de reţinut. Are, în schimb, şi locuri slabe. Astfel, autorul deseori foloseşte cuvinte „tari” la adresa celor, pe care nu-i agreează (adepţii restructurării, liberalii ruşi, Gorbaciov, Elţîn). Asta, bineînţeles, scade din „greutatea” monografiei. Apropo, de măreţia limbii ruse. Persoanele neagreate de autor au fost calificate ca „proşti/neghiobi” (дураки), „ticăloşi/nemernici (сволочь), „imbecili ai restructurării” (перестроечные оболтусы) cărora „le curgeau balele”;  „idioţi” , chemările lor erau „caraghioase” pe toate criteriile; în opinia lui Dolgov, teza politologului şi scriitorului american de origine japoneză Francis Fukuyama despre sfârşitul istoriei este prezentată drept „flecăreală” (болтовня), spusele lui Gorbaciov sunt „o aiureală a iepei cenuşii” (traducerea mot a mot: бред сивой кобылы) etc.

anatol_petrencu@yahoo.com


[1] Constantin Dolgov. Posle Putina [În urma lui Putin / După Putin], Sankt-Petersburg, Editura Piter, 2018, 288 p.

[2] În original: «Окончательно восстановил царскую модель государственного управления: взбалмошную, малограмотную, емко именуемую самодурство».

[3] În original: «экономика в сочетании с государственничеством».

[4] În original: «Бояться – значит уважают»

Comentariile nu sunt permise.