La 1 septembrie s-au împlinit 80 de ani de la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial. Cu acest prilej, Polonia a organizat manifestări comemorative la care au fost invitaţi mai mulţi şefi de state, nu, însă, şi preşedintele FR Vladimir Putin. În plus, Parlamentul european a adoptat o Rezoluţie referitoare la comemorarea a 80 de ani de la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial şi importanţa memoriei istorice europene pentru viitorul Europei” în care a condamnat Pactul Molotov-Ribbentrop, a demonstrat conlucrarea sovieto-nazistă în cotropirea Poloniei şi s-a pronunţat împotriva elogierii regimurilor totalitare, inclusiv a celui bolşevic, şi falsificării istoriei. Documentul remarcă: [Parlamentul Europei] „este profund îngrijorat de eforturile depuse de actuala conducere a Rusiei pentru a distorsiona faptele istorice și a încerca să ascundă crimele comise de regimul totalitar sovietic și consideră că acestea reprezintă o componentă periculoasă a războiului informațional purtat împotriva Europei democratice, care își propune să dezbine Europa și, prin urmare, solicită Comisiei să contracareze în mod decisiv aceste eforturi”.

Preşedintele V. Putin s-a interesat personal de desfăşurarea evenimentelor din perioada interbelică, a pregătit o adevărată prelegere pe care a expus-o pe data de 20 decembrie în faţa liderilor de state-membre ale CSI, la Sankt-Petersburg. La acest summit informal au participat preşedintele FR Vladimir Putin, preşedintele Azerbaidjanului Ilham Aliyev, prim-ministrul Armeniei Nicol Pachinian, preşedintele Belarus Alexandr Lukaşenko, primul preşedinte al Kazahstanului Nursultan Nazarbaev, preşedintele Kîrgîzstanului Sooronbay  Jeenbekov, preşedintele Republicii Moldova Igor Dodon, preşedintele Tadjikistanului Emomali Rahmon şi preşedintele Turkmenistanului Gurbangulî Berdîmuhamedov.

Prelegerea lui V. Putin a durat circa o oră şi merită analizată. În primul rând, pentru că, în fond, lucrurile invocate de V. Putin, sunt cunoscute; important este cum sunt selectate şi aranjate/interpretate faptele şi pe ce anume a fost pus accentul. În al doilea rând, cu istoria ar trebui să se ocupe istoricii. Lucrurile nefiind simple, interpretările istoricilor, inclusiv a celor din FR, este diferită, şi orice opinie trebuie respectată. Este bine că preşedintele unui stat atât de întins, cu atâtea mii de probleme, s-a interesat de istoria relaţiilor internaţionale din ajunul celui de-al Doilea Război Mondial. Dar este şi un semn îngrijorător: a fost nevoie de autoritatea lui V. Putin în apostrofarea anumitor momente din ajunul conflagraţiei. De ce oare? Ce mesaj politic a avut prelegerea lui V. Putin? Doar în faţa lui nu erau nişte studenţi, ci şefi de state şi guverne (Armenia), unite în CSI.

Înainte de expunerea şi analizarea discursului lui V. Putin este nevoie de făcut următoarea precizare: în 1991 Federaţia Rusă şi-a proclamat independenţa faţă de dispăruta URSS, ceea ce a însemnat dezicerea de politicile promovate de regimul sovietic, atât în plan intern, cât şi extern. Pe parcursul anului 2019 am fost martorii nu a dezicerii, ci dimpotrivă – a justificării de către regimul Putin a politicii externe a URSS. Pe de o parte Putin recunoaşte că în Rusia s-a instaurat primul regim totalitar şi că stalinismul trebuie dat anatemei, pe de altă parte, preşedintele rus încearcă din răsputeri să demonstreze cum că politica, promovată de conducerea URSS, de acelaşi Iosif Stalin, în ajunul şi în prima fază a războiului (1939-1941), a fost una de apărare a păcii şi a intereselor de asigurare a securităţii statului.

Discursul preşedintelui FR a fost expus în întregime[1]. Putin vorbeşte despre europarlamentarii care cer Rusiei să înceteze învinuirile aduse Poloniei, statelor baltice şi Europei occidentale în ceea ce priveşte geneza celui de-al Doilea Război Mondial. Putin spune că din câte i se pare, ruşii nu au făcut niciodată astfel de declaraţii. „În ce constă totuşi adevărul?” – se întrebă Putin şi zice că a dorit să clarifice acea situaţie. Pentru asta a rugat „colegii săi” să selecteze unele documente de arhivă, le-a studiat şi a dorit să expună cele citite bărbaţilor din faţa lui, spunând: „noi toţi prezentăm fosta URSS”. Afirmaţie greşită: lipsesc reprezentanţii statelor baltice (care nu au aderat la CSI), Ucrainei, Georgiei, (care au părăsit CSI), iar cei prezenţi, membri ai CSI, sunt aşchii ale fostei URSS.

V. Putin se întrebă: „A fost oare Pactul Molotov-Ribbentrop singurul document semnat în acea vreme?” şi constată că nu e singurul document, că au fost alte documente, semnate cu Germania hitleristă. Aduce exemple: Declaraţia cu privire la neaplicare forţei, semnată în 1934, între Germania şi Polonia, aşa-numitul Pact Piłsudski-Hitler, care „în esenţă a fost un tratat de neagresiune”; apoi Acordul maritim anglo-german, semnat în 1935, prin care Marea Britanie i-a oferit lui Hitler posibilitatea de a-şi construi flota militară, ceea ce era interzis sau redus la minimum drept urmare a Primului Război Mondial. Apoi Declaraţia comună anglo-germană, semnată de Chamberlain şi Hitler pe data de 30 septembrie 1938, altfel spus, continuă V. Putin, părţile semnatare îşi creau baza juridică a relaţiilor lor reciproce. V. Putin aminteşte de câteva alte acorduri bilaterale, semnate de unele state europene cu Germania nazistă şi trage concluzia că Pactul Molotov-Ribbentrop a fost cel din urmă semnat. V. Putin insistă asupra tezei cum că URSS a epuizat toate posibilităţile de constituire a sistemului de securitate colectivă, îndreptat împotriva Germaniei. Ceea ce a deosebit Tratatul de neagresiune germano-sovietic de celelalte tratate asemănătoare şi ceea ce V. Putin trece cu vederea, este semnarea Protocolului adiţional secret, prin care URSS şi Germania au împărţit între ele Europa de Est.

V. Putin invită pe cei prezenţi să-l asculte în continuare şi vorbeşte despre rezultatele Primului Război Mondial, despre tratatul de la Versailles, pe care îl consideră „aşa-numitul” [tratat]. V. Putin este impresionat de suma uriaşă a contribuţiilor de război, înaintate de Puterile Antantei Germaniei, considerând că de fapt a fost vorba de jefuirea Germaniei. V. Putin numeşte suma de 269 miliarde mărci-aur, pe care urma s-o plătească Germania statelor învingătoare, sau echivalentul a 100 000 tone de aur. V. Putin face o comparaţie cu rezervele de aur ale unor state în octombrie 2019. Astfel, din spusele lui, SUA posedă 8 130 tone de aur, RFG – 3 370 tone, FR – 2 250 tone. Preşedintele rus demonstrează cât costă reparaţia germană în dolari (la cursul zilei de astăzi) şi spune că RFG a plătit ultima sumă de bani relativ recent, pe data de 3 octombrie 2010. Această nedreptate, umilire a Germaniei, – a continuat V. Putin, – a alimentat permanent mişcările radicale, naziste, care făceau trimitere la condiţiile Tratatului de la Versailles. Şi, zice V. Putin, Occidentul a oferit Carte blanche[2] naziştilor pentru revanşă. V. Putin aminteşte celebra frază, spusă de mareşalul Ferdinand Foch despre Tratatul de la Versailles: „Nu este pace, este un armistiţiu pentru 20 de ani”, redă aprecierile făcute tratatului de preşedintele american W. Wilson şi omului politic englez W. Churchill. V. Putin s-a referit şi la “tragerea incorectă” a frontierelor după Primul Război Mondial, ceea ce a dus, din punctul lui de vedere la criza sudetă; prezintă populaţia Cehoslovaciei (1938), dorinţa germanilor sudeţi de a se uni cu Reichul. V. Putin citează documente din arhive, care demonstrează poziţia Poloniei faţă de criza sudetă (raporturile Varşoviei cu Franţa, cu URSS). Şi explicaţia ce a urmat: URSS era gata să sară în ajutorul Cehoslovaciei dacă ar fi fost susţinută de Franţa, iar Franţa, la rândul ei – a dorit susţinerea Poloniei, care, iată că, a refuzat să permită trupelor sovietice tranzitarea teritoriului ei naţional. V. Putin nu se întreabă de ce oare polonezii au refuzat conlucrarea militară cu bolşevicii? Pentru că Polonia se afla între două focuri: nazist şi sovietic, iar teama de URSS era uriaşă. Dar mai este ceva de spus. De acord cu aprecierea dată de V. Putin condiţiilor umilitoare ale Tratatului de la Versailles. Şi că Occidentul a favorizat renaşterea puterii economice a Germaniei. Şi aici nimeni nu trebuie să uite de colaborarea militară germano-sovietică în perioada anilor 1922-1933 (dar şi după venirea naziştilor la putere, în proporţii mai mici). În mare secret, încălcând flagrant restricţiile militare, impuse de Tratatul de la Versailles, guvernul sovietic a conlucrat cu autorităţile germane în ceea ce priveşte producerea şi perfecţionarea armamentului, muniţiilor, instruirii cadrelor militare. Pe teritoriul URSS au fost create obiective militare germane sau mixte pentru experimentarea tehnicii şi acumularea experienţei. În trei centre, numite convenţional „Lipeţk”, „Kama” şi „Tomka” au fost instruiţi mulţi aviatori, tanchişti, precum şi comandanţi de trupe germane, renumiţi în anii celui de-al Doilea Război Mondial (H. Guderian, V. Modell, W. Brauchitch, W. Keitel etc.). Cercetătorii ruşi Iu. Diakov şi T. Buşueva au tras concluzia că „Paloşul fascist, ridicat asupra lumii, a fost făurit, cât n-ar părea de regretabil, şi pe pământul sovietic” [3].

V. Putin insistă mult şi detaliat asupra ocupării de către polonezi a regiunii Téšin (în polonă Cieszyn, 1938), afirmând cum că, împreună cu germanii, polonezii „au pretins la partea lor de captură”. Este o opinie eronată: regiunea dată avea o populaţie mixtă polono-cehă. După destrămarea Imperiului Austro-ungar, Consiliul naţional al regiunii Téšin (Rada Narodowa Księstwa Cieszyńskiego) a semnat un acord cu autorităţile cehe privind delimitarea teritorială. Pe data de 23 ianuarie 1919, însă, Cehoslovacia a invadat regiunea Téšin. Varşovia a considerat că Téšin trebuia inclusă în componenţa Poloniei după încheierea Primului Război Mondial. Istoricii polonezi demult au explicat toate nuanţele, legate de cazul Téšin; probabil, era bine să se ţină cont şi de opinia lor. Ideea asupra căreia insistă V. Putin este că polonezii alături de nazişti au cotropit Cehoslovacia (1938). V. Putin trage concluzia greşită: „Anume cârdăşia de la Munchen a jucat un rol de cotitură în istorie, după care cel de-al Doilea Război Mondial a devenit inevitabil”. V. Putin consideră că agresiunea nazistă putea fi oprită în 1938, să fi vrut statele occidentale. Dar Franţa şi Marea Britanie şi-au abandonat aliatul, statul democratic Cehoslovacia, pentru ca aceasta să fie sfâşiată de nazişti, – continuă V. Putin. Nimic nou; despre asta au scris istoricii sovietici zeci de ani. Occidentul a dorit să canalizeze agresiunea germană spre Est, iar conducerea de atunci a Poloniei, spune preşedintele rus, a susţinut această politică. V. Putin insistă din nou asupra „colaborării” germano-poloneze, reproducând trei citate din discuţia ministrului de externe Józef Beck cu A. Hitler din ianuarie 1939 pentru a „demonstra” existenţa unei „alianţe” între Germania şi Polonia, îndreptată împotriva URSS.

V. Putin spune că atunci, ca şi acum [Occidentul] invocă pericolul rus, indiferent că era Rusia ţaristă, sau Rusia sovietică, sau Rusia contemporană, nimic nu se schimbă. Se păstrează sensul. Atenţie, ce spune V. Putin în continuare: „Nu trebuie confundaţi termenii ideologici – bolşevică, rusă, oricare ar fi -  patria noastră comună, Uniunea Sovietică” (minutul 33). Şi V. Putin arată cu mâna la cei prezenţi în jurul mesei rotunde.

Un preşedinte adecvat al Republicii Moldova, cu simţ patriotic şi puţină ştiinţă de carte, demult ar fi trebuit să intervină (să ridice mâna pentru a interveni, aşa cum se face la şcoală) şi să-i spună preşedintelui rus că RM de astăzi, moştenitoarea de drept a ceea ce a fost RSSM, a fost răpită în iunie 1940 de la România anume de către URSS care era în bună alianţă cu Germania nazistă, că atunci, în anii 1938-1939, de care vorbeşte V. Putin, noi aveam Patria noastră, România.

V. Putin vorbeşte despre interesul Poloniei de atunci (1938) faţă de Ucraina. Din nou, citând un raport al ambasadorului Franţei în Polonia către ministrul de Externe al Franţei, V. Putin afirmă cum că Occidentul cunoştea “rusofobia patologică” a polonezilor. Citează din acel raport: „Chiar dacă germanul este ostil [polonezilor], cu toate acestea el rămâne a fi european şi om al ordinii”. V. Putin: „Polonia foarte repede va cunoaşte ce înseamnă „european şi om al ordinii” de pe data de 1 septembrie 1939, toţi o vor simţi pe pielea proprie”; şi continuă să citeze din document: „Rusul pentru polonezi este barbar, asiat, un element distructiv şi pervers; orice contact cu el este primejdios, orice compromis este fatal” (minutul 36). Şi V. Putin spune că aceste expresii prezintă model de rasism, de atitudine negativă faţă ruşi, beloruşi, ucraineni. Devine clar: poziţia lui V. Putin este polonofobă, de jos până sus. Conferenţiarul nu şi-a pus întrebarea: cum de s-a ajuns la această stare de lucruri? Probabil V. Putin nu cunoaşte că în Rusia ţaristă pedeapsa corporală a fost aplicată cu cruzime mult timp în epoca modernă, nu cunoaşte cauzele şi urmările Insurecţiei poloneze din 1863. Sau, nu s-a întrebat ce au căutat sovieticii la Vistula în 1920? Nu mai vorbim acum despre împărţirea Poloniei între Germania nazistă şi URSS şi ocuparea acesteia în septembrie 1939. Nu este cazul să insistăm, dar cel puţin să amintim distinsului preşedinte de cele patru valuri de deportări ale polonezilor în Siberia, de Katyn, de trădarea de către I. Stalin a insurgenţilor din Varşovia (1944), de sovietizarea Poloniei după 1944 cu întregul „buchet” de „măsuri” bolşevice, cum au fost asasinatele, deportările, arestările, rusificarea, colectivizarea etc., etc. De unde dragoste faţă de ruşi? Unde greşesc polonezii?

Revenim la prelegerea lui V. Putin: el a citat din nou un raport, de această dată, al ambasadorului Poloniei în Germania Józef Lipski către superiorul său, ministrul de Externe polonez Józef Beck, despre o întrevedere avută cu Hitler, în care acesta i-a spus despre planul de deportare a evreilor din Germania, Polonia, Ungaria, posibil – România, în Africa, dar nu doar să-i deporteze, insistă V. Putin, „ci să-i trimită la moarte sigură. [Ar fi fost] primul pas [în aplicarea] genocidului, în nimicirea poporului evreu, în ceea ce astăzi noi numim Holocaust” (minutul 39). La care Józef Lipski i-ar fi spus Fuhrerului că dacă acest plan va fi realizat, atunci polonezii îi vor ridica un monument în Varşovia. În continuare V. Putin din nou insistă asupra poziţiei polonezilor în subiectul legat de evrei, încercând să-i pună la acelaşi nivel cu naziştii, şi întreabă: „ce fel de oameni sunt ei, cine sunt ei?” (minutul 40). V. Putin consideră că aceste fapte, prezentate de el, nu numai că nu sunt cunoscute în Europa Occidentală, dar că ele sunt trecute cu bună ştiinţă sub tăcere. De ce aşa crede V. Putin? Istoricii polonezi, cei occidentali, toţi cei care se ocupă de aceste probleme le cunosc. V. Putin consideră că aceste lucruri sunt admise conştient pentru a da vina de declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial de pe nazişti pe comunişti. Ceea ce nu este adevărat: nimeni nu neagă faptul cu Germania nazistă a început cel de-al Doilea Război Mondial, la 1 septembrie 1939. Dar a avut acordul deplin al Kremlinului. Mai mult decât atat: documentele demonstrează o strânsă colaborare militară germano-sovietică în perioada 1-17 septembrie 1939, iar de pe 17 septembrie în cel de-al Doilea Război Mondial se implică şi URSS, ocupând voievodatele de est ale Poloniei. Preşedintele V. Putin ar trebui să studieze şi documentele semnate la Moscova între acelaşi I. von Ribbentrop şi V. Molotov din 28 septembrie, Tratatul de prietenie şi frontiere. De PRIETENIE nazisto-bolşevică!

Mai spre sfârşitul conferinţei V. Putin vorbeşte despre demolarea monumentelor ostaşilor sovietici, ridicate de regimurile comuniste după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial în Polonia şi alte ţări, despre aprecierile date de liderii occidentali politicii de extindere a frontierelor URSS în 1939-1941. În sfârşit, V. Putin spune că vrea să redacteze un articol la acest subiect.

Până va apărea articolul preşedintelui V. Putin vom expune câteva concluzii la cele auzite. Cu trecutul trebuie să se ocupe istoricii. In FR şi Polonia există Institute de istorie, iar colaborarea polono-rusă din perioada Gorbaciov-Elţîn a dat rezultate palpabile. Este bine ca această colaborare să continue. Asta pentru că istoricii au instrumentele lor de studiere, prezentare şi interpretare a trecutului, oricât de complicat a fost el.

În 2020 se vor împlini o sută de ani de la „Miracolul de la Vistula”. Este o dată rotundă, evenimentele merită discutate în cadrul unei conferinţe ştiinţifice internaţionale.

Este bine că şefii de state se interesează de istorie. Este şi cazul preşedintelui V. Putin. Prelegerea prezentată demonstrează că V. Putin află multe lucruri pentru prima dată, în unele cazuri el a rostit greşit numele de familie a unor personalităţi pe care le-a inclus în referat, chiar Comisarului poporului pentru afaceri externe Maxim Litvinov i-a rosti greşit numele de familie, dar s-a corectat. Pe urmă – didacticismul excesiv de mare, de care a dat dovadă conferenţiarul, a fost supărător. La urma urmei, în faţa lui V. Putin erau lideri de state şi guverne, nu elevi din clasa a IX-a, care nu ştiu ce a fost Danzigul etc.

Partea cea mai proastă este că istoricii nu au posibilitatea să discute cele prezentate de V. Putin faţă de el. Nu mai vorbesc de istoricii polonezi. În aşa fel, de fapt avem de-afacere cu un dictat, cu o viziune nu întotdeauna corectă, greşită, faţă de trecut, dar impusă cu forţa. Dacă conducerea FR consideră că subiectele, legate de cârdăşia de la Munchen, de urmările acesteia, sunt actuale, atunci este recomandabil convocarea unei conferinţe ştiinţifice internaţionale, cu invitarea istoricilor germani, polonezi, ruşi, francezi, englezi, cehi, slovaci, italieni (V. Putin a uitat să amintească de prezenţa ducelui Benito Mussolini la Conferinţa de la Munchen), americani, români etc.

Ar fi excelent dacă V. Putin ar propune şi ar promova o lege prin care să permită studierea arhivelor, să permită accesul liber tuturor celor interesaţi. Pentru că aşa cum o face el nu este corect: pentru dânsul documentele sunt aduse, pentru istorici, inclusiv şi în primul rând – cei ruşi, – accesul este închis, limitat sau dosarele se dau selectiv.

Preşedintele V. Putin i-a ţinut ostatici pe liderii din statele CSI timp de 50 de minute, pentru a le vorbi despre cât de răi au fost polonezii atunci, în 1938, cât de anti-ruşi sunt acum. Toate acestea pentru a obţine o susţinere din partea celor prezenţi în confruntarea FR cu Polonia. E cazul să amintim că pentru noi, RM,  Polonia este unul din cei mai importanţi parteneri comerciali şi economici şi solidaritatea cu poziţia polonofobă, răutăcioasă a preşedintelui rus V. Putin ar deteriora raporturile noastre cu Polonia.

Şi mai este un moment, extraordinar de important. În 1938, cancelarul german Adolf Hitler a cerut marilor puteri garante ale Sistemului de tratate de la Versailles, Marea Britanie şi Franţa, cedarea regiunii sudete, populate de etnici germani celui de-al treilea Reich, invocând principiul naţionalităţilor, principiu ce a stat la baza trasării frontierelor în Europa după Primul Război Mondial. Ţările garante erau obligate să nu cedeze, dar au cedat, considerând că salvează pace în Europa. Dar au greşit. Hitler a mers mai departe, anexând şi Cehia. Slovacia şi-a proclamat independenţa de stat, devenind satelit al Germaniei.

Dar statele occidentale nu au mai cedat: atunci când următoarea victimă a fost atacată, Marea Britanie şi Franţa au fost alături de victima agresiunii.

În 2014, sub motivul fals, cum că drepturile ruşilor din Crimeea sunt încălcate, FR intervine cu forţe militare camuflate, organizează o şedinţă a parlamentului local, despre care nu se cunoaşte absolut nimic, răstoarnă guvernul legitim al acelei autonomii şi instalează un guvern-marionetă. Ştim că multora nu le place comparaţia, dar ea este corectă: în 2014, sub motive asemănătoare celor înaintate de Hitler, V. Putin a anexat Crimeea. Asta în pofida angajamentelor, luate de FR. Le vom aminti:

1. Prevederile Actului final de la Helsinki, semnat de URSS, iar FR este succesoarea de drept a URSS, care, între altele, stipulează (articolul III al Documentului): „Statele participante consideră inviolabile, fiecare, toate frontierele celuilalt, precum şi frontierele tuturor statelor din Europa, şi în consecinţă ele se vor abţine acum şi în viitor de la orice atentat împotriva acestor frontiere. Ele se vor abţine, de asemenea de la orice cerere sau de la orice act de acaparare şi de uzurpare a întregului sau a unei părţi a teritoriului oricărui stat participant”. Următorul articol al Actului final insistă şi mai mult asupra respectării integrităţii teritoriale a statelor semnatare: „…Statele participante se vor abţine de a face din teritoriul celuilalt obiectul unei ocupaţii militare sau al altor măsuri de folosire directă sau indirectă a forţei în contradicţie cu dreptul internaţional sau obiectul unei dobândiri prin asemenea măsuri sau prin ameninţarea cu ele. Nici o ocupaţie sau dobândire de această natură nu va fi recunoscută ca legală”.

2. La 8 decembrie 1991, la Alma-Ata, o parte din liderii noilor state independente, foste republici unionale ale URSS, au semnat Acordul de constituire a Comunităţii Statelor Independente (CSI). Articolul 5 al Acordului stipulează: „Înaltele Părţi semnatare recunosc şi respectă integritatea teritorială [a părţilor semnatare] şi inviolabilitatea frontierelor existente în cadrul Comunităţii…” Între semnatari se regăsesc şi preşedinţii Federaţiei Ruse şi Ucrainei. Deci, în cadrul CSI părţile semnatare s-au obligat să respecte frontierele existente la momentul semnării.

3. Pe data de 5 decembrie 1994, la Budapesta, a fost semnat un Memorandum privind garanţii referitoare la securitatea Ucrainei şi aderarea acesteia la Tratatul de neproliferare a armei nucleare. Federaţia Rusă, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi SUA au salutat aderarea Ucrainei la Tratatul menţionat şi au promis garantarea integrităţii naţionale a ţării vecine nouă.

În pofida acestor angajamente internaţionale (nu mai scriu despre cele bilaterale, ruso-ucrainene) FR a încălcat mişeleşte aceste angajamente şi a anexat Crimeea care aparţine Ucrainei.

 anatol_petrencu@yahoo.com