Este vorba de volumul de amintiri ale Eugeniei Fiodorova ”Pe insulele Gulag-ului”[1]. Volumul cuprinde două cărți: 1. ”A păstra veșnic” și 2. ”Pe insulele Gulag-ului”.

Eugenia Fiodorova (1906-1995)[2] a expus veridic modul de arestare a ei, procesul de judecată, condițiile de viață din lagărele staliniste, prin care a trecut și așa – până la expirarea termenului de detenție (8 ani).

Cartea ”A păstra veșnic” începe cu un citat (motto) din versurile poetului S. Kirsanov: ”И кто был другу верно предан, был этим другом верным  – предан”. În limba rusă cuvântul ”предан” (predan) are două sensuri: 1) a fi devotat și 2) a fi trădat. În traducere liberă ar fi: ”Și cel care a fost devotat cu încredere prietenului său, / A fost trădat de acest devotat prieten”.

Autoarea cărților s-a născut în Vologda, în familia unui avocat, mama ei fiind învățătoare. În 1916 tatăl a decedat; familia a trecut în Smolensk, la surorile mamei. În 1918 în oraș începuse foametea, mama Eugeniei cu copiii s-a mutat în satul Borovaia, unde lucra învățătoare. La 18 ani Eugenia a fost admisă la Institutul de Literatură ”Briusov” (Moscova) și începe activitatea de ziaristă. În 1926 Eugenia Fiodorova (E.F.) s-a căsătorit cu Macarii P. Selezniov, pictor și arhitect, cu care a avut doi copii – Stanislav (n. 1929) și Viaceslav (n. 1931). În 1932 tânăra familie s-a stabilit cu traiul în Moscova, unde E.F. a publicat câteva cărți pentru copii și continua munca de ziaristă. În primăvara lui 1934 a realizat o deplasare de serviciu în Artek (Crimeea) – în URSS, cea mai cunoscută tabără de pioneri. De acolo a fost alungată din motive politice, pe care le expune în cartea recenzată. În vara aceluiași an a mers în calitate de ghid pe Canalul Marea Albă – Marea Baltică (Belomor-canal). În iarna 1934-1935 E.F. a frecventat cursurile pentru ghizi, organizate de Societatea turismului și excursiilor proletare. Aici E.F. l-a cunoscut și s-a împrietinit  cu ”Iurie Efimov” (avea 21 de ani), o persoană talentată, atractivă, care a captat încrederea E.F. Tot el a fost persoana care a aranjat trimiterea E.F. la lucru în baza turistică ”Krasnaia Poleana” [”Poiana Roșie”] din nordul Caucazului, în care lucra și ”Iurie Efimov”. Pe fundalul răcirii relațiilor Eugeniei cu soțul ei M. Selizniov  apropierea ei de numitul ”Iurie Efimov” a fost și mai mare. Nu a fost greu să vadă că ”Iurie Efimov” scria cu cerneală verde. Către sfârșitul sezonului turistic, în septembrie 1935, E.F. a fost arestată. Anchetatorul penal i-a spus că ea nu va merge înapoi la baza turistică și să scrie cerere de eliberare din lucru pe numele directorului bazei. Totodată, să-l roage să adune lucrurile personale ale E. F. și să le expedieze la rude. E.F. a rămas stupefiată, nimic nu putea înțelege. Anchetatorul i-a spus că el nu poate face nimic, a insistat ca E.F. să scrie ceea ce el îi spusese și a ieșit din cameră, lăsând pe birou pașaportul, carnetul de muncă și o foaie destul de mare cu un text scris cu cerneală verde și cu un scris atât de bine cunoscut E.F. Era delațiunea celui mai apropiat prieten al ei, ”Iurie Efimov”, colaborator secret al NKVD[3]. E.F. considera că autoritățile sovietice au comis o eroare, au arestat-o din greșeală și cerea să fie eliberată. Totul, însă, în zădar. E.F. nu și-a putut reveni din șocul primit; a semnat cererea pe numele directorului bazei turistice în mod mecanic. E.F. consideră că acest anchetator penal a lăsat pâra în mod special pentru ea, pentru ca ea s-o citească și să știe ce învinuiri i s-au adus. Ea, însă, nu făcuse acest lucru. E.F. scrie că în timpul viitoarelor interogatorii, pe masa anchetatorilor nu era nimic afară de anchetele arestatului (p. 37-38).

Capitolul II al cărții este întitulat ”Logica absurdului” (p. 46 și urm.). Autoarea a expus aflarea ei în închisoarea Lubeanka și interogatoriile făcute. Ea a fost cercetată de o anchetatoare cam de aceiași vârstă, Maria A. Bak (p. 67). La primul interogatoriu E.F. a încercat s-o convingă pe ”tovarășa anchetatoare” (imediat a fost somată să nu se mai adreseze așa, ci ”cetățeana anchetatoare”) că nu are nici o vină, că a fost comisă o greșeală, că e o confuzie. Anchetatoarea a întrebat-o: ”Fiodorova, pentru ce ați fost arestată?” E.F. habar nu avea care au fost motivele arestării ei. Paradoxul situației a constat în faptul cu nu anchetatoarea a înaintat învinuirile ce au dus la arestarea persoanei date, ci, – dimpotrivă, – cel/cea arestată trebuia să deducă din memorie ce faptă a comis sau ce vorbă a rostit împotriva Puterii Sovietice. Primul lucru la care s-a gândit E.F. a fost un incident din tabăra unionala de pioneri ”Artek” (Crimeea). În primăvara anului 1934, E.F. a mers în acea tabără cu scopul redactării unei cărți despre ”Artek”. Esența conflictului: în tabără au fost aduși 200 de pioneri care și-au denunțat propriii lor părinți, care au ascuns produse alimentare (grâu) de rechiziții. Instructorii de pioneri îi tratau pe acești ”Pavlik Morozov”[4] ca pe eroi adevărați. E.F. avea o altă opinie. Ceva mai devreme ea fusese în Udmurtia și văzuse sărăcia oamenilor și împotrivirea lor față de înființarea colhozurilor. Țăranii refuzau să predea pâinea la stat. Amintindu-și de acele scene tragice din Udmurtia, E.F. a scris o povestioară despre un copil care l-a trădat pe tatăl-său, dar care nu a putut rezista urmărilor faptei sale și s-a aruncat în râu, punându-și capăt zilelor. E.F. a citit această povestioară pionerilor, adunați în jurul rugului. Administrația taberei, în mod special – instructorul de pioneri-șef, a considerat povestirea ca fiind antisovietică. Autoarea remarcă un moment interesant. La insistența ei a fost convocată adunarea instructorilor de pioneri, care nu citise povestirea. După ce ea a încercat să-și expună ideile, a fost întreruptă și unul după altul, instructorii de pioneri au blamat-o pe ea, ca fiind contrarevoluționară, element antisovietic etc., fără a se referi la povestire (p. 65). Deci, sistemul totalitar bolșevic deja funcționa (1935). E.F. a fost nevoită să părăsească ”Artekul” și acum la interogatorii a considerat că acest epizod a pus începutul dosarului ei. Ceva mai târziu povestirea ei fusese publicată, deci – trecuse cenzura. Anchetatoarea i-a zis: ”Dacă povestirea a trecut cenzura și a fost publicată, înseamnă că nu pentru această povestire ați fost arestată. Nu ați avut oare legături cu «foștii»”?, adică cu cineva din  clasele exploatatoare, aristocrația țaristă etc. Autoarea remarcă: ”Eu încercam să explic [anchetatoarei] că nu pot nimic să presupun, că eu întotdeauna am lucrat bine, am fost premiată și am primit diplome de laudă. În acest moment [anchetatoarea] a rostit o sentință precum că «la noi toți diversioniștii și dușmanii poporului lucrează excelent». Oricât de sălbatic ar părea acum, eu mă simțeam culpabilă pentru că nu știu, nu înțeleg, pentru ce am fost arestată, în ce constă vina mea. De parcă nu anchetatoarea trebuia să demonstreze vina mea, ci eu trebuia să demonstrez nevinovăția mea” (p. 66-67). Cu fiecare interogatoriu nou E.F. se convingea că anchetatoarea cunoștea mult mai bine ce a spus și chiar ce a gândit arestata. Anchetatoarea s-a străduit să demonstreze că E.F. are o ”psihologie antisovietică”, prin urmare – ea era o persoană antisovietică care prezenta primejdie pentru cei ce o înconjoară, deci, – trebuia extirpată din societate.

Faptul că autoarea volumului nu a comis nici o ”activitate” criminală nu avea nici o importanță. ”Această logică absurdă funcționa necontenit, fără întrerupere. Prezumția VINOVĂȚIEI (evidențiat de autoarea volumului, a. p.) a înlocuit și Dreptul, și Legea”, remarcă E.F. (p. 85).

”Logica absurdului” a continuat. După mai multe luni de cercetări, E.F. a fost învinuită de terorism. Autoarea expune ”probele” acuzării: în decembrie 1934, în Leningrad a fost asasinat Serghei Kirov, liderul organizației regionale de partid. Actul terorist, comis de Leonid Nikolaev, a stârnit diverse discuții în societate. Despre acest omor a vorbit și E.F cu verișorul ei, Iurie Sokolov. Esența dialogului: Iurie spunea că, posibil, după omorârea lui Kirov L. Nikolaev, ar fi vrut să se sinucidă, că el, Iurie, ar face-o contra 10 mii de ruble. Oricum, de viață s-a săturat. Replica E.F. a fost: ”Ești un prost! Chiar dacă ași decide să-mi vând viața, ași aprecia-o cu 100 de mii de ruble” (p. 101). Aceste discuții nevinovate, mai mult glume decât vorbe serioase, iată ca au stat la baza învinuirii E.F. de terorism. Anchetatoarea i-a strigat arestatei: ”…Ați afirmat că sunteți gata să-l omorâți pe tovarășul Stalin pentru suma de 100 de mii de ruble!” (p. 98).

Din cele scrise de autoare aflăm că ea s-a împotrivit mult timp acestei învinuiri absurde. Anchetatorii au amenințat-o cu arestarea mamei. A fost nevoită să semneze. A urmat un simulacru de judecată. Și acolo E.F. a încercat să demonstreze că nu este vinovată și că sunt martori care pot confirma spusele ei. Intervine un moment deosebit de interesant. În următoarea ședință, instanța de judecată a invitat trei persoane (capitolul se numește ”Martorii”, p. 153 și urm.). Pentru E. F. a urmat o surpriză dezgustătoare. Prima persoană chemată în ședința, în calitate de martor, a fost Olga Selenkova, o cunoscută a E.F., care a spus cum că în timpul manifestărilor funerare (S. Kirov) E.F. a spus ”…Totul e din cauza lui Stalin” și că ”ar fi fost mai bine dacă-l omora pe el [Stalin] decât pe Kirov” (p. 154). Erau afirmații false, E.F. a protestat, judecătorii, însă, nu au reacționat. Al doilea martor a fost Gladkii, șeful rutei turistice la Canalul Marea Albă – Marea Baltică. ”Martorul” a adus în fața instanței niște notițe scrise de E.F., în care autoarea regreta distrugerea unei localități, ce se pomenise a fi în fața constructorilor Canalului. Concluzia: autoarea a fost împotriva Puterii Sovietice. E.F. scrie că nu-l putea recunoaște pe ”martor”, care atunci când E.F. a fost la Canal, era un om blând și binevoitor, acum, însă, era cu totul altcineva. Al treilea și ultimul martor a fost Anatolii A. Ganin. Autoarea cărții face largi digresiuni (aici și în foarte multe alte părți ale volumului) în cazul dat – pentru a-l prezenta pe Ganin cititorului. Ganin a fost maior în justiție, se retrăsese la pensie, a fost în relații de prietenie cu E.F. și cu soțul acesteia. În sufletul arestatei a încolțit speranța că acest bărbat va spune adevărul despre ea. Ce a răspuns A. Ganin judecătorilor? A recunoscut că o cunoaște destul de bine pe E.F., mai mult decât atât ”ea este prietena mea apropiată”. A spus lucruri pozitive despre inculpată, a fost întrerupt de unul din judecători: ”Maior Ganin, puteți GARANTA (evidențiat de autoarea cărții – a. p.) că inculpata nu a comis crime împotriva Puterii Sovietice?”. În sala de judecată s-a lăsat o liniște mormântală. După o pază maiorul Ganin a declarat: ”Tovarăși judecători, Dvs. înțelegeți, în timpul nostru nimeni nu trebuie să dea garanții pentru nimeni/pentru oricine” (p. 170).

Timpul a fost așa cum a fost. În cazul acestor ”martori” oamenii s-au dovedit a fi de paie. Pe parcursul cărții autoarea a ținut să demonstreze că condițiile extreme ale Gulagului au scos într-o evidență mai pronunțată calitățile oamenilor: acei care au avut omenie în ei – aceia au demonstrat-o și în condițiile inumane ale lagărelor staliniste. Aceia, însă, care au fost canalii, aceia și-au arătat josnicia și căderea umană.

E.F. a scris despre greul depășirii singurătății în camere izolate. În același timp, autoarea a arătat și o altă atmosferă din închisoare. După mai mult timp de singurătate, în cameră a fost adusă o altă persoană. La început femeile au vorbit, s-au bucurat de șederea comună, după care încet-încet au început să se urască: în cameră erau împreună, la plimbare erau scoase împreună, mâncau împreună, la WC erau duse de asemenea împreună. Și asta le distrugea psihologic.

În ianuarie 1936 E.F. a fost condamnată la 8 ani de muncă silnică în conformitate cu articolul 58-8 al Codului penal al Federației Ruse. Odată cu E.F. a fost condamnat și vărul ei, Iurii Sokolov (art. 58-14[5]) pe un termen de trei ani de munci forțate (p. 174). În Gulag, I. Sokolov se va îmbolnăvi și va muri prematur.

Legislația stalinistă prevedea și adresări la instanțe superioare de judecată. E.F. s-a adresat Curții de Casație, dar verdictul a rămas neschimbat.

Cea de-a doua carte se întitulează ”Pe insulele Gulagului” (p. 205 și urm.) Lagărele staliniste s-au numit ”de corectare prin muncă”. Autoarea cărții are multe rânduri prin care a expus caracterul și condițiile de muncă ale deținuților. Astfel, unul din puținele lagăre ale Gulagului, bazat pe autogestiune, a fost «Швейпром» [Șveiprom, rus., abreviere de la Industria de confecții], lagăr pentru femei. Aici munca era organizată în două schimburi, câte 12 ore fiecare schimb. Coloanele de lucrătoare erau întâmpinate la intrare în fabrică la ora 6 dimineața și la ora 6 seara cu orchestra lagărului.  E.F. scrie: ”Femeile mergeau tăcute, cu fețele obosite și nedormite, părea – cu ochii nevăzători, mergeau acolo, unde urmau să lucreze 12 ore noi de muncă monotonă, istovitoare, dar care necesita o atenție permanentă. [Munca se întrerupea] de două-trei ori pentru cinci minute și o dată pentru 20 de minute, pentru  «prânz»” (p. 337). Fabrica de confecții era la autogestiune, ceea ce însemnă că lucrătorii primeau bani pentru munca prestată și mâncau în ospătăria lagărului. Totul ar fi fost bine, scrie autoarea, dacă normele de muncă nu ar fi fost exagerat de mari. E.F. a expus detalii ale procesului de muncă, ale conflictelor care se iscau între lucrători etc. De asemenea, autoarea a descris procesul de muncă la tăiat pădurea. De regulă, scrie E.F., tăierea pădurii este considerată ”sperietoarea” lagărelor. Ea a încercat să demonstreze că nu era chiar așa, dar a expus multe condiții. Norma de muncă zilnică ar fi putut fi realizată ”dacă brigada era prietenoasă, dacă ferestraiele și topoarele sunt bine ascuțite, dacă copacii sunt voluminoși, dacă oamenii nu erau epuizați definitiv” (p. 418). Pe pagina următoare autoarea remarcă: ”Cu regret, toți acești «dacă» aproape niciodată nu erau prezenți: ba nu erau ferestraie ascuțite, ba nu erau copaci groși ș.a., dar principalul – nu erau [lucrători cu] mușchi puternici” (p. 419).

Un subiect care trece ca un fir roșu prin întregul volum este hrană prizonierilor Gulagului. De nenumărate ori autoarea cărților s-a referit la ceea ce rușii numesc пайка (paika) – rația de pâine, pe care prizonierii Gulagului o primeau zilnic. E.F. scrie: ”Atotputernica rație de pâine de care depindea viața sau moartea deținutului. Restul – fiertura, supa, terciul – erau o nimica toată”. Viața omului din Gulag, scrie autoarea, depindea de bucata de pâine. Numai cantitatea (greutatea) ei stabilea vei trăi sau vei muri mâine. (p. 43). În cazul în care persoana matură nu-și realiza planul de lucru era sancționată cu reducerea porției de pâine la 300 sau chiar 200 de grame de pâine pe zi. În același timp minorii primeau 500 de gr. de pâine pe zi în orice condiții. E.F. a lucrat în lagărul Pinduși, în preajma lacului Onega, într-un birou de construcții. Hrana pe care o primea: 500 gr. de pâine neagră pe zi; la dejun și cină – o porție de terci, la prânz – supă și batog. Dar deținuții puteau primi colete cu produse alimentare de la rude sau prieteni, în plus – ei primeau niscaiva bani cu care puteau cumpăra la chioșcul din lagăr zahăr, bomboane, săpun. Asta era în anul 1936, va urma Marea Teroare din 1937-1938, apoi anii grei ai celui de-al Doilea Război Mondial, timp în care rațiile de pâine se vor micșora trastic.

În lagărul «Южный» [”Iujnîi” rus. ”De la Sud”] de la ”Vodorazdel”[6] deținuții erau trimiși la tăiat copaci, dar pădurea era rară, pinii erau subțiri, norma stabilită de administrația lagărului n-o putea îndeplini nimeni. Respectiv – oamenii primeau câte 200 gr. de pâine pe zi. Autoarea cărții scrie: ”Dimineața dejunul consta doar din terci, mai bine zis – din apă fiartă în care pluteau fulgi de ovăz. Către orele unsprezece îmi venea atât de tare să mănânc, încât mi se părea: încă un minut și voi cădea moartă, rostogolindu-mă în abisul negru… Abia atunci scoteam bucățica sacră de pâine, ascunsă la sâni…” (p. 276). Pâinea o mânca cu apă luată din râu și așa, bucățică cu bucățică, încerca să-și astâmpere foamea.

La încărcarea buștenilor în vagoane existau norme zilnice de realizat. Deși oamenii lucrau toată ziua, ei nu puteau îndeplini normele stabilite, din cauza foamei abia de-și purtau propriile corpuri. E.F. conchide: ”Întregul sistem [al Gulagului – a.p.] era astfel organizat ca omul normal – nu interlopul, – să nu supraviețuiască” (p. 281). Pe parcursul întregului volum autoarea arată că oriunde ar fi lucrat, peste tot a îndurat foame. Chiar și în spitalul în care a lucrat infirmieră, mâncare era puțină și de calitate proastă; flămânzeau toți, și medicii, și pacienții (p. 450). E.F. și-a pus întrebarea: de ce lumea nu se revolta? Și tot ea a găsit răspunsul: ”Oamenii erau prea istoviți, prea storși de puteri și demoralizați pentru a manifesta încredere unul față de altul. Și toți tăceau. Se temeau… (p. 288). În plus, deținuții se temeau de represiuni față de cei de-acasă, ”toți aveau temeri pentru ei, se temeau de răzbunare” (p. 289).

Sunt importante paginile referitoare la grupurile de interlopi din lagăre, care nu ieșeau la munci, în schimb îi terorizau pe ceilalți deținuți, luându-le produsele alimentare, jecmănindu-i de haine, încălțăminte etc. Se constată că nici călugărițele nu ieșeau la munci, considerând că lagărele staliniste sunt opera diavolului. Ele primeau cele 200 de grame de pâine pe zi, în plus – ele deserveau deținuții care munceau, cârpindu-le îmbrăcămintea, spălând-o etc. Un capitol a fost consacrat amintirilor autoarei din cele cinci zile când a evadat din lagăr și a rătăcit prin păduri, între lacuri și mlaștini.

În concluzie: amintirile Eugeniei Fiodorova completează mult cunoștințele noastre despre cruzimile Gulagului, demonstrează că și în condiții extremale lumea a căutat să supraviețuiască și să reziste fărădelegilor comise de administrațiile lagărelor. Cartea este de un real folos pentru cei care încep să se intereseze de problematica stalinismului, de manifestările concrete ale lui, în cazul dat – viața și munca în lagărele Gulagului.

anatol_petrencu@yahoo.com

8.11.2020