În septembrie-noiembrie 2020 între Azerbaidjan și Armenia a izbucnit un nou război prilejuit de problema Karabahului de Munte (KM), conflict militar soldat cu mii de morți și răniți, cu distrugeri materiale enorme și cu implicarea forțelor armate ale Federației Ruse (FR) și Turciei. Alegerile prezidențiale din RM, victoria Maiei Sandu și declarațiile acesteia privind necesitatea retragerii trupelor militare ruse de pe teritoriul RM au produs reacții bolnăvicioase în diverse organe de conducere ale FR. Aceste fapte ne stimulează și mai mult să ne aplecăm asupra unor studii, semnate de specialiștii care au fost preocupați ani în șir de analiza conflictelor militare din Azerbaidjan și RM. Unul din acești experți, dr. Ruslan Șevcenco a publicat un studiu comparativ pe care îl prezentăm în cele ce urmează[1].

Cartea are Prefață și trei capitole; sunt indicate sursele folosite. În capitolul I, întitulat ”Premisele istorice, social-politice și juridice ale conflictelor” (p. 9-105), autorul a expus succint istoria poporului armean, o istorie lungă și întortocheată, a amintit de stabilirea etnicilor armeni în KM după încheierea războiului ruso-iranian și semnarea Păcii de la Gülüstan (12 octombrie 1813), în conformitate cu care mai multe hanate, inclusiv – KM, au trecut ”în proprietatea Imperiului rus” (p. 20). Autorul cărții a trecut în revistă situația armenilor în secolul al XIX-lea, relațiile ruso-osmane, armeano-azere, precum și situația acestor teritorii (și populații) aflate în cadrul URSS. Odată cu criza Imperiului sovietic (sf. anilor 80 ai sec. trecut) relațiile armeano-azere se deteriorează în mod accentuat, autorul aducând mai multe dovezi ce demonstrează decizia Armeniei de a stăpâni teritoriul KM, populat majoritar de armeni, dar care este parte componentă a Azerbaidjanului, fapt recunoscut de comunitatea internațională. Sunt aduse cifre ce demonstrează acțiuni teroriste, aplicate de armeni împotriva azerilor din KM, dar și rezultate ale politicii interne a Erevanului: în 1990, de ex., conform datelor aduse de autor, din Armenia s-au refugiat în Azerbaidjan 201 000 de azeri, 2 500 kurzi și 1 500 etnici ruși (p. 59). R. Șevcenco remarcă că după destrămarea URSS autoritățile din KM au desfășurat  un ”referendum” (pe data de 10 decembrie 1991) și au declarat KM ”republică suverană în componența URSS” (care deja nu exista). Autorul monografiei demonstrează că după proclamarea ”independenței” republicii KM comandamentul Districtului Militar Transcaucazian al Federației Ruse (FR) a furnizat autoproclamatei ”republici” tehnică militară, muniții, armament etc., care ulterior vor fi folosite în conflictele militare cu azerii (p. 61-62).

Urmează expunerea succintă a istoriei și premiselor apariției problemei transnistrene (până la 1988). Dr. R. Șevcenco demonstrează că teritoriile de dincolo (la est) de Nistru nu au fost populate de triburi slave; aceste pământuri au fost controlate de diverse formațiuni statale, iar Rusia le-a anexat abia în 1792. Autorul se referă la soarta Transnistriei în anii Puterii sovietice, când în octombrie 1924, URSS a decis să formeze pe teritoriul Ucrainei o ”republică autonomă moldovenească” – ”reclamă a orânduirii sovietice” pentru basarabeni (p. 66) și care pentru Kremlin avea un scop politic expansionist bine determinat: să ocupe Basarabia, iar în perspectivă – să sovietizeze restul României și Balcanii. Autorul trece la expunerea evenimentelor din 1988-1991 din RM – o cronologie comentată a mișcării separatiste rusești, mișcare susținută de Armata a 14-a a FR, care a furnizat armament, muniții etc. separatiștilor de la Tiraspol. R. Șevcenco a expus eforturile depuse de conducerea de la Chișinău în vederea păstrării integrității teritoriale ale RM atât în interior, cât și în raporturile cu Moscova. A fost amintit A. Lukianov, cel care a susținut pe față separatiștii ruși (și găgăuzi) din RM.

Urmează prezentare aspectelor juridice ale conflictului din KM: autorul expune statutul juridic al regiunii KM, fixat în diverse legi (Constituții ale Azerbaidjanului), decizii ale Partidului Comunist (în timpul URSS) care s-au referit la autonomia regiunii KM. Dr. R. Șevcenco scrie că procesul de răpire (uzurpare) a KM de către Armenia a început la 20 februarie 1988 (p. 93) și a culminat cu Decizia Sovietului (Consiliului) Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Armene din 1 decembrie 1989 ”Cu privire la reunirea RSS Armene cu Karabahul de Munte”, decizie anulată de organele de conducere ale URSS și ale RSS Azerbaidjene, dar care este în vigoare până în prezent (p. 95). Autorul cărții accentuează un fapt foarte important de știut: în procesul destrămării URSS și recunoașterii frontierelor între statele – foste republici unionale a fost aplicată și recunoscută internațional doctrina Uti Possidetis juris (din latină, ”Așa cum dețineți în condițiile legii”, principiu al dreptului internațional, care prevede că statele suverane nou formate ar trebui să păstreze frontierele interne pe care le-au avut înainte de independența lor[2]. După dispariția URSS doctrina Uti Possidetis juris a stat la baza legitimării frontierelor noilor state independente, hotarele au fost recunoscute și sunt ocrotite de dreptul internațional, sunt fixate în diverse documente internaționale, elaborate de ONU și alte organisme regionale sau mondiale. Altfel spus, frontierele administrative ale RSS Azerbaidjene, precum și cele ale RSSM, celorlalte republici foste sovietice, au devenit frontiere recunoscute de comunitatea statelor lumii, inclusiv de FR (Rusia a recunoscut frontierele Ucrainei, dar le-a încălcat sub pretextul că în Crimeea etnicii ruși sunt amenințați de ”banderoviști”). În cadrul RSS Moldovenești nu au existat frontiere interne, care ar fi trebuit respectate după proclamarea independenței de stat a RM.

Autorul continuă cu examinarea aspectelor juridice ale regimului separatist de la Tiraspol (p. 96 și urm.). El amintește cititorilor că până la 1792 nu există dovezi cum că acest teritoriu ar fi aparținut Rusiei. Autorul ironizează poziția propagandiștilor de la Tiraspol care încearcă să demonstreze cum că teritoriile controlate de separatiștii tiraspoleni ar fi fost stăpânite de triburile slave ale tiverților și ulicilor. Cu același succes, scrie dr. R. Șevcenco, asupra acestor teritorii ar putea cu mult mai multă legitimitate pretinde Mongolia ca succesoare de drept a Hoardei de Aur și a lui Batâi, care, în 1241, a pus stăpânire pe pământurile controlate astăzi de separatiștii tiraspoleni (p. 96-97). Dr. R. Șevcenco a analizat locul și rostul constituirii numitei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (RASSM) în cadrul RSS Ucrainene, subliniind că RASSM a fost un proiect politic ce avea drept scop anexarea Basarabiei la URSS, sovietizarea României și Balcanilor (autorul face trimitere la Constituția RASSM din 6 ianuarie 1938). R. Șevcenco  prezintă modificările teritoriale, înfăptuite de conducerea URSS (și RSSU) după anexarea Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herța: din fosta RASSM au trecut la nou-constituita RSSM șase raioane (Camenca, Râbnița, Dubăsari, Grigoriopol, Slobozia și Tiraspol). Celelalte raioane, dar și județele Cetatea Albă și Ismail (la sud), Hotin (la nord), Ținutul Herța au trecut la RSSU. În 1940, continuă autorul, conducerea RSSM a acceptat (a recunoscut) frontiera cu RSSU, astfel cele șase raioane ale fostei RASSM aparțin legal (juridic) RM ca succesoare de drept a RSSM. Autorul monografiei menționează un alt aspect destul de important: în perioada 1940-1991 nici unul din președinții Sovietului Suprem al RSSM nu a semnat un document de aderare a RSSM la Tratatul de constituire a URSS din 30 decembrie 1922. Astfel, subliniază autorul, din punct de vedere juridic, RSSM  nu a fost parte a Statului sovietic (p. 102). Da ce a fost? întrebăm noi. A fost un teritoriu COTROPIT și ținut cu forța armelor în componența URSS. Autorul a expus și alte argumente interesante ce demonstrează că conducerea URSS nu a avut dreptul juridic să stăpânească nou-creata (în 1940)  RSSM (p. 103).

Sunt binevenite criticile aduse de autorul cărții la tezele mincinoase, expuse public de liderul de astăzi al separatiștilor transnistreni Vadim Krasnoselski (în iunie 2017, la Oxford !, a. p.). Între altele, V. Krasnoselski afirma cum că prin adoptarea Declarației de Suveranitate (23 iunie 1990) RSSM ar fi cerut ieșirea din componența URSS, ceea ce ar fi permis separatiștilor tiraspoleni să-și creeze o ”republică” a lor. R. Șevcenco demonstrează că V. Krasnoselski minte, deoarece Declarația de Suveranitate a RSSM însemna supremația legilor RSSM asupra celor unionale și dreptul RSSM asupra folosirii resurselor naturale proprii (p. 104). În același context,  V. Krasnoselski afirma cum că prin aceeași Declarație de Suveranitate Chișinăul s-ar fi dezis de raioanele sale din stânga Nistrului. R. Șevcenco conchide: toate tezele de bază ale separatiștilor tiraspoleni, teze, chemate să justifice ”legitimitatea” constituirii pseudo-republicii lor, sunt mincinoase, arogante, falsificate, iar uneori chiar ridicole prin neghiobia lor (p. 105).

Cel de-al doilea capitol al monografiei este întitulat ”Fazele fierbinți ale conflictelor” (p. 106 și urm.). Primul subiect abordat de autor este războiul pentru KM, ocuparea acestuia, dar și a altor teritorii ale Azerbaidjanului de către Armenia în anii 1992-1994; sunt expuse operațiunile militare armeano-azere, precum și acțiunile diplomatice ale conducerii Azerbaidjanului și comunității internaționale (OSCE) în vederea soluționării pașnice a diferendului teritorial. Autorul aduce date referitoare la urmările tragicilor evenimente din 1992-1994: armenii au ocupat 17 000 km² (sau 20 % din pământurile Azerbaidjanului), în război au murit 20 000 de oameni, peste 50 000 au fost răniți peste 900 de localități azere au fost prădate, distruse; a avut loc armenizarea denumirilor localităților, dar și diverselor monumente istorice etc. (p. 112-113). Din cele citite deducem că cifrele se referă la azeri, nu și la armeni (pierderi umane, de ex.). Autorul remarcă: Azerbaidjanul a tras concluziile respective din cele întâmplate în anii 1992-1994.

Dr. Ruslan Șevcenco revine la RM și raioanele din estul republicii, răpite ilegal de separatiștii pro-ruși din Tiraspol (p. 114) și depistează un șir de fenomene identice pentru cazurile Azerbaidjanului și RM. Dacă conducerea azeră s-a confruntat cu agresiunea armenilor, atunci autoritățile RM au avut de furcă cu rușii. Autorul remarcă: Kremlinul a încercat să demonstreze cum că RM și raioanele secesioniste sunt pe picior de egalitate (p. 116), iar oferirea unui statut special regiunii separatiste în cadrul RM tocmai asta înseamnă – recunoașterea ”legalității” acestei pseudo-republici (p. 120; pseudo pentru că în raioanele controlate de separatiștii ruși niciodată nu au avut loc alegeri libere – a .p.). Autorul nu a uitat să menționeze că deși Armata a 14-a a FR nu s-a implicat direct în război, totuși ea a pus la dispoziția separatiștilor tiraspoleni armament, muniții, servicii logistice etc. (p. 121). El a scris despre pierderile pricinuite RM de războiul agresiv al FR: au fost omorâte circa 1 000 de persoane, inclusiv 400 locuitori civili, circa 4 500 de persoane au fost rănite, peste 50 000 de locuitori din stânga Nistrului s-au refugiat pe teritoriul RM, controlat de autoritățile chișinăuiene (de frica terorii și represiunilor, comise de separatiștii tiraspoleni), mii de oameni au rămas fără locuri de muncă. Pierderile materiale ale RM au constituit peste 800 miliarde ruble (p. 129). Dr. R. Șevcenco a constatat că, în pofida pierderii de către Chișinău a teritoriilor din stânga Nistrului (dar și a orașului Tighina cu împrejurimile din dreapta Nistrului – a. p.), totuși conducerea RM a putut opri extinderea regimului separatist și nu a permis forțelor antistatale să lichideze RM (vezi p. 130). Autorul continuă cu examinarea documentelor de drept internațional, aprobate în perioada războaielor din 1992-1994 (KM) și 1992 (RM). Pentru reglementarea conflictului sângeros din Azerbaidjan, scrie R. Șevcenco, au fost aprobate rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU nr. 822, 874, 884 (1993); autorul lucrării expune prevederile acestor documente: încetarea focului, recunoașterea suveranității și integrității teritoriale a Azerbaidjanului, inviolabilitatea frontierelor țării, condamnarea ocupării raionului Agdamsk etc. (vezi p. 130-131). Tot așa cum Kremlinul prezintă războiul de pe Nistru ca un conflict militar intern al RM, punând semnul egalității între regimul separatist de la Tiraspol și conducerea de la Chișinău, remarcă R. Șevcenco, tot așa Armenia prezintă KM ca o parte implicată în conflictul cu Azerbaidjanul, scopul Erevanului fiind egalarea în drepturi a separatiștilor cu puterea legitimă (constituțională) a Azerbaidjanului (p. 132).  Ca și FR, Armenia încearcă să lase impresia că nu se implică în război, ocupând poziție de observator, cointeresat, totuși, de victoria unea din părți (a KM). Sunt criticate argumentele armenilor, referitoare la soluționarea conflictului armat din Azerbaidjan.

Privitor la RM: autorul a constatat că referitor la războiul ruso-moldav din 1992 nu au fost aprobate documente internaționale asemenea celor ale ONU cu referire la KM. În cazul RM deciziile au fost luate în cadrul CSI, RM, România, Ucraina și FR, între care Acordul privind principiile de reglementare pașnică a conflictului militar, semnat între RF și RM pe data de 21 iulie1992. Autorul expune prevederile altor documente referitoare la RM, care au recunoscut integritatea teritorială a RM și au condamnat implicarea militară din afară a unor state străine.  R. Șevcenco a analizat eforturile diplomatice ale RM privind oprirea implicării forțelor militare ruse (Armatei a 14-a), prezentate în documentele internaționale și cele de la Chișinău ca forțe agresive și de ocupație (p. 137), a expus deciziile autorităților de la Chișinău în vederea reglementării conflictului cu regiunea separatistă. Concluzia autorului la acest capitol este următoarea: lipsa totală a cel puțin unui simulacru de analiză a documentelor aprobate în perioada războiului ruso-moldav și a deciziilor Parlamentului RM referitoare la problema separatismului tiraspolean demonstrează clar falsul, caracterul artificial și lipsa argumentelor științifice privind pretențiile regimului separatist de la Tiraspol asupra numitei de el (de regimul separatist) ”independențe” față de organele administrative centrale ale RM (p. 140).

Capitolul III este întitulat ”Lupta Azerbaidjanului și [R] Moldova pentru restabilirea integrității lor teritoriale” (p. 141 și urm.). Primul subiect analizat de R. Șevcenco se referă la eforturile conducerii Azerbaidjanului și comunității internaționale în vederea soluționării echitabile a conflictului armeano-azer în perioada 1994-2018. Autorul a enumerat multiplele tentative de soluționare a problemei KM în cadrul diverselor întâlniri multilaterale (Minsk, 1994, 1997; Budapesta, 1994; Lisabona, 1996; Paris, 2000-2001 etc.), demersuri ale conducerii Azerbaidjanului pe numele conducătorilor Franței și SUA (1998), eforturi depuse de OSCE (Porto, 2002, Sofia, 2004). Practic, în fiecare an conducerea Azerbaidjanului a ridicat problema KM la diverse organisme și organizații internaționale. În 2008, la Moscova, a fost semnată Declarația tripartită (Rusia, Armenia, Azerbaidjan) cu privire la soluționarea politică a conflictului (p. 152), document care a stimulat tratativele azero-armene (de ex., în 2009 președinții Armeniei și Azerbaidjanului s-au întâlnit de 6 ori, miniștrii de externe ai celor două țări – de trei ori etc., p. 153). Autorul scrie că deși se lăsa impresia unui progres în rezolvarea problemei KM, în realitate poziția părților nu s-a schimbat: Azerbaidjanul a pledat pentru recunoașterea integrității lui teritoriale, Armenia a considerat că e nevoie de a recunoaște ”realitatea ireversibilă a existenței de fapt a «republicii KM»” (p. 155).

Autorul expune cronologic incidentele azero-armene, unele din care destul de sângeroase (de ex., așa-numitul ”război de patru zile”, 2-5 aprilie 2016) în timpul căruia au fost omorâți 320 militari armeni, răniți circa 500, au fost distruse 30 de tancuri, altă tehnică militară (p. 162).

Dr. R. Șevcenco a continuat cu expunerea poziției FR față de problema transnistreană: pentru Kremlin 1) Transnistria (rușii spun Приднестровье / Pridnestrovie, adică teritoriul din preajma / din fața Nistrului, teritoriul de până la Nistru) este o enclavă rusă, un ”avanpost al Imperiului”; în situația în care FR ar renunța la ”responsabilitatea ei istorică”, asta ar însemna, în opinia liderilor FR, ”condamnarea formațiunii statale și a oamenilor ce locuiesc aici la o existență greu de imaginat”; 2) Pentru FR Transnistria este un important cap de pod ce asigură influența Rusiei în Europa de sud-est și Balcani; prezența militarilor ruși în acest teritoriu este mai actuală ca niciodată; 3) Transnistria este un instrument de influență asupra Ucrainei (vezi p. 165). Autorul expune eforturile conducerii RM, ale organizațiilor internaționale, privind reglementarea conflictului transnistrean. Între altele, dr. R. Șevcenco a amintit de inițiativa lui V. Voronin de reîntregire a RM pe baza federalizării (2003), de ”planul Kozac”, conform căruia RM ar fi trebuit să ofere raioanelor din stânga Nistrului și UTA Găgăuzia statute deosebite care le-ar fi permis blocarea legilor adoptate de Parlamentul RM, dar care nu ar fi convenit preconizatelor autonomii (citește – FR – a. p.) (p. 172).

Dr. R. Șevcenco constată (și încheie studiul dat) cu analiza comparativă a căilor de soluționare a celor două conflicte. Atunci când este cazul, R. Șevcenco compară anumite aspecte ale celor două conflicte cu Kosovo. În ceea ce privește RM (separatismul tiraspolean): autorul amintește de Acordul de la Stambul al statelor-membre ale OSCE (18-19 noiembrie 1999) care cere expres retragerea forțelor militare ruse de pe teritoriul RM (FR a promis să evacueze forțele ei armate din RM până la sfârșitul anului 2002, dar nu și-a îndeplinit promisiunea dată). Autorul cărții prezintă alte documente ale organizațiilor internaționale care recunosc integritatea teritorială a RM și cer  FR evacuarea trupelor ei militare. Între acestea – Rezoluția Adunării Generale a ONU A/RES/72/282 de pe data de 22 iunie 2018 privind retragerea trupelor rusești de pe teritoriul RM (p. 198).

În încheiere exprimăm câteva sugestii autorului: la redactarea cărții R. Șevcenco a folosit copios surse documentare și lucrări științifice ale autorilor azeri (nu a întrebuințat nici o sursă de proveniență armeană). Considerăm că cel puțin în unele cazuri era bine de arătat și poziția oficialilor sau istoricilor armeni. O întrebarea care necesită răspuns: de ce atâta încrâncenare între armeni și azeri pentru KM? Să fie oare doar dragostea de locurile istorice, dorința de prelucrare a pământului, ori poate și altceva? Încercăm să dăm un răspuns, nu înainte de a aminti de un mit al Greciei antice, referitor la ”Lâna de Aur”, care afirma că în munții Caucazului exista aur: cu pielea de berbec, trasă în râu, erau ”pescuite” firicelele de aur. Exista aur atunci, există și acum. Poate nu e cel mai important, dar acest factor (aurul) nu poate fi scos din calcul. Drept dovadă este următoarea știre: militarii azeri care preiau teritoriile din KM, cedate de armeni, au încercat să ia sub controlul lor și mina de aur din localitatea Sotk, aflată sub administrație armeană[3].

Monografia istoricului dr. Ruslan Șevcenco este redactată într-un stil academic excelent, este utilă cititorilor, dar mai ales factorilor de decizie ai RM. Asta pentru că RM se confruntă nu cu un aliat al Moscovei, ci cu Moscova în carne și oase. Orice amatorism din partea Chișinăului poate costa scump societatea din RM, dar și regiunea în care se află acest stat.

anatol_petrencu@yahoo.com 

2.XII.2020