Urmează prezentarea situației din Extremul Orient. Autorul dezvăluie ampla implicare a URSS în afacerile interne ale Chinei (susținerea revoluționarilor chinezi necomuniști, sprijinul acordat Partidului Comunist Chinez prin pregătirea cadrelor militare și de partid etc.). Între altele aflăm că Chiang Kai-shek a făcut studii în domeniul militar și la Moscova; tot la Moscova a făcut studii și Deng Xiaoping (p. 28-29).

Autorul revine la analiza situației din Europa, expune colaborarea germano-sovietică în domeniile economic și militar din anii 1922-1933, examinează efectele negative ale Marii depresii asupra statelor europene. Autorul enumeră tratatele de neagresiune, semnate de URSS cu un șir de state europene, cu excepția României. Moscova, scrie VN, nu a recunoscut anexarea Basarabiei de către România în 1918, care – chipurile – „niciodată nu a aparținut României” (p. 43). Autorul monografiei „uită” că în 1812 Rusia țaristă a cotropit un teritoriu care aparținea Principatului Moldova, numit impropriu „Basarabia”, și, probabil, nu știe că la 27 martie 1918 Basarabia s-a unit benevol și nesilită de nimeni cu Patria-mamă România, fapt recunoscut de Marile Puteri.

Capitolul 2 este întitulat „Războiul a început în Orient” (p. 44-68). VN afirmă cum că „cel de-al Doilea Război Mondial a început în Extremul Orient, iar statul agresor a fost Japonia” (p. 44). Autorul încearcă să demonstreze cum că Țara Soarelui Răsare avea intenții să cucerească China și URSS (p. 45-46) și susține fără rezerve opinia istoricilor Jung Chang și Jon Halliday, care au afirmat că la 18 septembrie 1931 a avut loc ofensiva trupelor japoneze în Manciuria și Mongolia, astfel s-a declanșat cel de-al Doilea Război Mondial în Asia (p. 47). Autorul expune pe larg poziția lui I. Stalin și V. Molotov, referitoare la evenimentele din Extremul Orient.

Capitolul 3 – „Germania mai presus de orice” (p. 69-120); autorul revine la expunerea situației din Europa după accederea naziștilor la putere (1933). VN încearcă să demonstreze cum că statele democrației occidentale doreau mai mult să găsească o poziție comună cu Germania împotriva URSS decât cu URSS împotriva Germaniei naziste. Pentru prima dată în literatura istorică (cel puțin subsemnatul citesc pentru prima dată) VN citează din cartea lui Adolf Hitler „Mein Kampf”, introducând, astfel, „biblia nazismului” în circuitul științific (p. 73, 353). VN a prezentat politica internă a hitleriștilor (scoaterea PC German în afara legii etc.), a expus relațiile politico-diplomatice din Europa de după 1933, a scris mult și critic despre Polonia, folosind documentele PC Polonez de atunci (de ex., după semnarea Tratatului de neagresiune germano-polonez din 26 ianuarie 1934, pe care sovieticii nu l-au văzut cu ochi buni, deoarece considerau că Germania va angaja Polonia într-un viitor război cu URSS, nu fără îndemnul Moscovei, liderii comuniști polonezi, au declarat: „Clica conducătoare a Sanației s-a unit cu fascismul german, dușmanul de moarte al Poloniei”, p. 85). VN a amintit de vizita ministrului de Externe polonez Józef Beck la Moscova (15 februarie 1934), a scris despre valul de acte teroriste inspirate de hitleriști (este menționată și asasinarea primului ministru român I.G. Duca (30 decembrie 1933, la Sinaia, p. 89), despre eforturile depuse de francezi în vederea constituirii unui Pact răsăritean de securitate cu prezența URSS. În acest sens, VN amintește de vizita lui P. Laval la Moscova (mai 1935), vizită cunoscută mai ales prin întrebarea formulată de I. Stalin: „Vaticanul câte divizii are?” (p. 99). Între altele, VN consideră că I. Stalin și V. Molotov au fost „cei mai bine informați oameni ai planetei” (p. 92).

Alte subiecte, abordate în acest capitol de profesorul VN: învinuiește Marea Britanie pentru nerealizarea unei posibile alianțe politico-militare între Franța, Italia, posibil, Polonia și URSS cu scopul stăvilirii Germaniei (p. 102), examinează activitatea Cominternului („unul din puținele instrumente serioase ale politicii externe sovietice”, p. 107), studiază războiul Italiei împotriva Etiopiei (curios: autorul scrie că Moscova a refuzat vânzarea armelor Etiopiei din solidaritate cu Italia, țară agresoare; mai mult decât atât: URSS a oferit Italiei 40 % din necesitățile acestei țări în petrol, p. 111), ocuparea de către Germania a Zonei demilitarizate Renania, raporturile dintre Franța și URSS (p. 115).

Capitolul 4 – „Axa Berlin-Tokio-Roma în acțiune” (p. 121-156). Autorul scrie despre apropierea Germaniei de Japonia pe baza anti-bolșevismului, citează din opiniile lui V. M. Molotov referitoare la alianța între Germania și Japonia, menționează despre aderarea Italiei la Pacul anticomintern (este prezentată copios vizita contelui Galeazzo Ciano, ministrul italian de Externe în Germania, octombrie 1936), sunt prezentate prevederile Pactului Anticomintern (p. 126). La pagina 129, în subcapitolul „Bătălia pentru Spania”, profesorul și omul politic V. Nikonov declară fără apel: „Cel de-al Doilea Război Mondial pe continentul european a început în 1936, în Spania”. VN îl citează pe I. von Ribbentrop care a depistat implicarea nefastă a bolșevicilor, a Cominternului, supus Kremlinului, în afacerile interne ale Spaniei, autorul își exprimă dezacordul cu spusele ministrului german de Externe, în același timp recunoaște că după alegerile din 16 februarie 1936, guvernul Fontului Popular spaniol a fost format așa cum s-a dictat de la Moscova (p. 130). Autorul scrie pe larg despre armamentul sovietic pus la dispoziția republicanilor, despre „consultanții” militari sovietici, implicați în război (de fapt – în lupta cu troțkiștii, a. p.) despre trimiterea în URSS, în toamna anului 1936, a rezervelor de aur ale Spaniei (510 tone aur, „motiv de multe speculații”, scrie VN, p. 138). În ultimul subcapitol VN a revenit la prezentarea evenimentelor din Extremul Orient (războiul nipono-chinez).

Astfel, VN a prezentat mai amplu decât alți autori sovietici/ruși implicarea URSS în războiul civil din Spania, a arătat amestecul sau neamestecul altor state în acest conflict militar, dar, totuși, nu a reușit să demonstreze că anume aici, în Spania, a început cel de-al Doilea Război Mondial.

Capitolul 5, „Pacificarea lui Hitler” (p. 157-212). VN scrie despre planurile lui Hitler privind crearea Uniunii statelor balcanice de luptă cu comunismul, plan dezvăluit în discuția cu Gheorghe Brătianu (16 noiembrie 1936), despre frica generalizată a Occidentului față de URSS, despre opinia cvasi-generală că un nou război european este inevitabil. VN citează din „Cursul scurt de istorie a PC (b) al URSS”, publicat în 1938, în care s-a afirmat cum că cel de-al Doilea Război Mondial imperialist deja s-a declanșat, cum că războiul a început pe furiș, fără a fi declarat și că acest război este purtat de Germania, Italia și Japonia, iar puterile „democratice” (așa a fost scris în Cursul scurt, iar VN citează fără a scoate ghilimelele, altfel spus, VN este de acord cu viziunea autorilor Cursului scurt, p. 168). După care VN expune Anschluss-ul Austriei cu Germania, reacția Moscovei privind luarea unor măsuri de securitate colectivă în vederea evitării unui nou război mondial (este citat M. Litvinov, ceea ce înseamnă că cel de-al Doilea Război Mondial nu începuse încă!).

Conferința de la Munchen este evidențiată într-un subcapitol aparte (p. 174 și urm.). Sunt citate cuvintele președintelui FR V. Putin referitoare la opinia unor personalități poloneze ale timpului cu privire la ruși, la evrei etc. Autorul monografiei insistă asupra poziției URSS de a veni în ajutorul Cehoslovaciei și regretă că URSS nu avea frontieră comună cu țara respectivă. VN recunoaște: ca și mulți alți lideri europeni, și conducătorii Cehoslovaciei au avut o frică mai mare de bolșevism decât de nazism. Autorul expune subiectul legat de ocuparea de către Germania a Regiunii Sudete, de lichidarea Statului Cehoslovac. El aduce critici dure la adresa conducerii Poloniei pentru că a ocupat Regiunea Těšin (în poloneză – Zaolzie), o regiune disputată între Polonia și Cehoslovacia. Autorul este convins că doar URSS a fost corectă atunci când Cehoslovacia a fost desființată ca stat. Din nou VN îl citează pe V. Putin: „Putem afirma: anume cârdășia de la Munchen a fost momentul de cotitură în istorie, după care cel de-al Doilea Război mondial a devenit inevitabil”, la care VN adaugă: „dacă, bineînțeles, nu considerăm că el deja începuse” (p. 190). Autorul îl citează pe Putin, dar nu este de acord cu poziția liderului de la Kremlin.

Capitolul 6 – „Speranța de a salva pacea” (p. 213-270). Autorul s-a referit la ocuparea de către Germania nazistă a restului Cehiei, la poziția Poliniei în prima jumătate a anului 1939, selectând cele mai negative opinii, expuse de diverși istorici sau oameni politici (de ex., sunt aduse cuvintele istoricului american William L. Shirer: „[Statul Polonez] era condus de un grup mic de colonei necopți din punct de vedere politic, care a colaborat strâns cu Hitler până în ultimul moment și care, asemenea unor hiene, împreună cu Germania, s-au năpustit asupra Cehoslovaciei…”, p. 220; și altele de acest fel). Nu punem la îndoială: conducerea Poloniei de atunci a avut, în anumite cazuri, un comportament reprobabil, dar conduita polonezilor nu a fost mai blamabilă decât cea a germanilor, italienilor și, mai ales a sovieticilor. La urma urmei, ocupând Regiunea Těšin (Zaolzie), populată cu cehi, polonezi, evrei, alte grupuri etnice, cel puțin pentru o perioadă de timp, Polonia a salvat acei oameni de teroarea nazistă. Oare nu este așa? VN scrie pe larg despre disponibilizarea lui Maxim Litvinov (evreu, căsătorit cu englezoaica Ivy Low, adeptul unei alianțe între URSS și Marea Britanie împotriva Germaniei) și numirea lui Viaceslav Molotov, președintele Consiliului Comisarilor Poporului (prim-ministru) și în funcția de Comisar al Poporului pentru Afaceri Externe. VN consideră că prin aceste mișcări Kremlinul a dat un semnal clar Berlinului că URSS este gată să colaboreze cu Germania, iar la scurt timp relațiile economice și în domeniul militar au fost revigorate.

În continuare, mult și detaliat, VN scrie despre negocierile anglo-franco-sovietice privind crearea unei „noi Antante”, despre lipsa dorinței statelor din estul Europei de a accepta garanțiile de securitate ale URSS (de ex., Polonia: „Ca și în trecut, scrie VN, Polonia a refuzat garanțiile de securitate, oferite de URSS”, p. 250). Deși îl citează ceva mai sus pe mareșalul polonez Edward Rydz-Šmigły („cu germanii riscăm să ne pierdem libertatea, iar cu rușii ne vom pierde sufletul”, p. 237), pare, totuși că VN nu a înțeles sensul acelor cuvinte. Este expus planul hitlerist de cucerire militară a Poloniei, precum și evoluția relațiilor sovieto-germane, citându-l pe V. Molotov: „Vom saluta orice îmbunătățire a relațiilor politice între cele două state” (29 iulie 1939, p. 261).

Ultimul capitol este întitulat „Deznodământul” (p. 271-336). Este vorba de semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, a Protocolului adițional secret ca parte integrantă a Pactului, prezintă reacții și comentarii la acest eveniment, între care și opinia președintelui FR V. Putin: URSS a semnat Pactul cu Hitler pentru că „nu dorea să lupte” (p. 291). Și VN nu-l contrazice.  Cum, atunci, rămâne cu împărțirea Poloniei? Sau Hitler și Stalin considerau că vor împărți Polonia pe cale pașnică, că Varșovia, apoi Occidentul nu vor riposta?

Ca și pe alte pagini, și în acest capitol au fost formulate afirmații greșite. De ex., cum că (în 1939-1941) Stalin a luat doar acele teritorii, care au fost pierdute în anii războiului civil din Rusia (1917-1921). Cum rămâne, atunci, cu nordul Bucovinei, Ținutul Herța, cu alte teritorii ce nu au aparținut niciodată Rusiei, nici celei țariste, nici celei sovietice? Autorul conchide: „Polonia și-a determinat soarta prin propria politică. Ea a preferat să fie semi-aliatul Germaniei, care voia s-o distrugă; ea a ales (observați ce cuvânt! a. p.) URSS ca principala ei adversară, care era capabilă și pregătită s-o salveze; și (a luat – a. p.) parteneri de situație, Anglia și Franța, care nu puteau și nici chiar nu aveau de gând s-o ajute” (p. 339).

În Încheiere V. Nikonov sintetizează tezele expuse în monografie, afirmând, între altele cum că învinuirile aduse URSS în declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial sunt neîntemeiate. Bineînțeles, – remarcă VN, – Stalin nu a fost белый и пушистый (belîi i pușistîi) alb și pufos (cuvinte folosite ironic care înseamnă  bun, cinstit, cuviincios, nevinovat, neimplicat – a. p. ), „el nu a fost un pacifist și nu vedea o mare nenorocire în conflictele dintre statele capitaliste…” (p. 341).

Așadar, în cele de mai sus am încercat să prezentăm succint o abordare nouă a genezei celui de-al Doilea Război Mondial, în care autorul – unul din liderii politici ai Rusiei de astăzi, – încearcă să acrediteze ideea cum că cel de-al Doilea Război Mondial a început mult mai devreme de 1 septembrie 1939, că semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop a fost un epizod obișnuit și că cotropirea Poloniei a fost determinată de Polonia însăși. Monografia nu are caracter științific; autorul nu abordează și alte puncte de vedere asupra unui eveniment; nu aduse și alte date sau estimări privind victimele războaielor locale etc. Cartea poartă un pronunțat caracter propagandistic, cu scopul diminuării (poate chiar excluderii) responsabilității URSS pentru declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, justificării politicii staliniste în perioada interbelică, învinuirii statelor democrației occidentale în toate nenorocirile perioadei interbelice.

Este imposibil să cuprinzi într-o recenzie (6 pagini) toate afirmațiile eronate, schimonosite, tendențioase ale autorului. Mai potrivită ar fi redactarea unui volum nou, întitulat „Anti-Nikonov. De la Primul la cel de-al Doilea Război Mondial. Adevăr și minciună”.      

anatol_petrencu@yahoo.com

19 mai 2021