Este vorba de cartea doamnei dr. Asea M. Timuș Istorii scrise despre deportații din Bravicea[1], raionul Călărași, autoarea fiind originară din această localitate. Cartea beneficiază de un Cuvânt-înainte, semnat de dl dr. Ion Valer Xenofontov, cunoscut specialist în probleme de istorie orală, implicat direct și în studierea dramei deportărilor din RSS Moldovenească.

Autoarea monografiei recunoaște că la baza lucrării dumneaei a stat volumul III, tomul III, coordonat de dl dr. Ion V. Xenofontov[2].

Cartea include șase capitole și Anexe.

Primul capitol este întitulat „În Kurgan din 1949 până în 1956” (p. 9-70). Autoarea a expus crima deportării celor 34 de familii de braviceni, comisă de regimul totalitar bolșevic cu susținerea colaboraționiștilor locali, axându-și atenția asupra familiilor Munteanu și Batâr[3], asta cu scopul „de a înțelege mai bine ce a fost, totuși, în acel an blestemat în satul natal Bravicea” (p. 13). Doamna dr. Asea Timuș prezintă acuzațiile aduse de autoritățile comuniste bravicenilor deportați: „chiaburi”, „colaboraționiști”, „naționaliști”, „neplătitori de impozite” (p. 18). Vom preciza: noțiunile date erau foarte vagi și lăsau loc pentru interpretări subiective. Astfel, „colaboraționist” putea fi etichetat orice sătean care a trecut pragul primăriei în anii 1941-1944, timpul când Basarabia fusese sub administrație românească. Sau „neplătitorii de impozite”: autoritățile sovietice au obligat oamenii înstăriți la impozite și la diverse livrări de produse agricole până i-au adus la sapă de lemn – la incapacitatea de a mai plăti numitele „impozite”. Autoarea monografiei a expus succint acțiunea de deportare a celor 34 de familii din Bravicea, etapă după etapă: ridicarea în noaptea de la 5 spre 6 iulie 1949, grăbirea, bagajele, prima oprire, a doua oprire (la gara de tren Călărași). Urmează expunerea coșmarului drumului în vagoanele pentru transportarea vitelor, multe din ele aduse în mare grabă și rămase necurățate de mizeriile animalelor. Basarabenii deportați au fost permanent umiliți. Astfel, ajunși în Siberia (Șadrinsk, reg. Kurgan), remarcă autoarea, deportații „au fost coborâți și pe maturi i-au pus în genunchi lângă copii, ca să-i poată număra cu maximă precizie” (p. 27). Autoarea descrie locul de destinație a deportaților – localitatea Olhovka, și pe baza istoriei unor localități din preajma Olhovkăi a restabilit condițiile de trai ale basarabenilor. Este descris procesul de adaptare a oamenilor la condițiile severe climaterice ale Siberiei, traiul în barăci, dar și schimbările intervenite în timp: moldovenii și-au ridicat case individuale, și-au întemeiat gospodării proprii. Sunt importante memoriile basarabenilor referitoare la munca în colhozul „Zarea”: în primele luni ale aflării în exil, oamenii, cu câteva excepții, au fost mobilizați la tăiat pădure. Pe parcurs locurile de muncă s-au schimbat. Impresionante sunt paginile în care memorialiștii (Profira Munteanu) povestesc despre cositul manual al ierbii: de multe ori coasele se loveau de cranii și oase umane (vezi p. 48) – o priveliște pe cât de tristă, pe atât de revoltătoare.

O mare și importantă temă deocamdată puțin cercetată (sau este în curs de studiere) este copiii basarabeni în Gulag. Autoarea cărții scrie că în cele 34 de familii de braviceni deportate 24 erau copii de vârstă școlară – 15 fete și 9 băieți. Pe baza diverselor surse autoarea a restabilit procesul educațional din școlile sovietice, inclusiv a celor din Siberia; este prezentată o nuntă a basarabenilor, aflați în deportare. Este de reținut subiectul autoarei, referitor la rolul poștei de atunci – instituție care funcționa acceptabil în anii stalinismului și care a asigurat legătura persoanelor deportate cu rudele lor rămase în RSSM (p. 66 și urm.).

Capitolul doi este întitulat „La Bravicea începând cu 1956” (p. 71-120). Autoarea redă momentele de revenire acasă, în Bravicea, a deportaților, la baza expunerii fiind cazul familiilor Munteanu și Batâr. Doamna Asea Timuș prezintă noile greutăți, cu care s-au confruntat familiile revenite la baștină. Muntenii, de ex., au fost nevoiți să construiască o casă nouă, a treia în viața lor de oameni, sau să răscumpere propria lor casă (familia Batâr) Impresionează plăcut cuvintele autoarei referitoare la existența unei biblioteci în familia Batâr. Învățătoarea Maria Țaga-Onilă, vecină cu familia Batâr, i-a spus doamnei Asea Timuș următoarele: „Batârii reveniți, care locuiau împreună cu părinții Mariei, adică Melinte și Liubița Talpă, aveau o ladă cu cărți slavonești vechi și unele cu zodii în ele. Iarna și, mai ales, pe la sărbători, bunicii Talpă le scoteau din ladă și citeau din ele cu vecinii și prietenii, adică cei ce aveau interes să asculte, eu fiind printre ei”. Autoarea scrie: „Aspect foarte frumos de aflat că bunicii și străbunicii aveau o mică bibliotecă particulară, păstrată într-o ladă specială, și că iubeau să citească, fie și pe slavonește, adică moldovenește cu litere chirilice și încă din cele vechi…” (p. 75) Este un detaliu foarte important ce demonstrează o dată în plus că din Basarabia au fost deportați nu doar oameni harnici la muncile agricole, dar oameni cărturari, cărora le plăcea lectura. Sau – Țara sovietelor nu a avut nevoie de oameni cu știință de carte, de liber gânditori.

Un subiect interesant este cel numit de autoare „Văduvele după accidentele soților” (p. 82). Autoarea scrie despre biserica din sat, despre complicatul proces de reabilitare a deportaților, expune soarta Profirei Batâr, revenite din Siberia și care a lucrat mult timp laborantă în farmacia din sat. Este important: autoritățile locale au ridicat un monument în memoria victimelor regimului comunist de ocupație (este imaginea monumentului, p. 117).

Capitolul trei – „Dispăruți fără urme de pe fața pământului” (p. 121-128). Este vorba de crimele comise de sovietici în primul an de ocupație a Basarabiei (1940-1941). Conform datelor din „Cartea Memoriei” în acel an nefast, în satul Bravicea au fost supuse represiunilor politice 28 de persoane: Visarion Bodiu, Maria Gh. Cantaragiu, Dumitru Gh. Chircă (n. 1862), condamnat la 5 ani de închisoare sub motivul că nu ar fi plătit impozitele la stat, Eugenia F. Iovu, Gheorghe Popa, Iov M. Popa (n. 1896), condamnat la trei ani de închisoare conform articolului 58-2 al Codului penal al Federației Ruse.

Puterea sovietică a lovit mortal în comunitatea evreilor din satul Bravicea. Astfel, în 1941, sub pretextul că ar fi fost un „mare comerciant” (cât de mare oare putea fi în viața economică a unei localități rurale?) a fost deportat în Siberia Moșco I. Bubis (n. 1896) și membrii familiei acestuia – soția Sara M. Bubis (n. 1895), fiii Șlioma M., Șoi M. (n. 1920) și Șmel M. Bubis (n. 1923), precum și fiica Ghitla Bubis (n. 1925). Aceeași soartă tragică a avut-o și familia altui comerciant evreu – Șimon L. Șurivan (n. 1897), deportat în Siberia în 1941, care a decedat în 1942, în Ivdellag. Membrii familiei – Haica I. Șurivan (n. 1895) și fiica Etea S. Șurivan (n. 1928) au fost trimise în Kazahstan. Nu este greu de presupus că Moșco Bubis a avut o soartă asemănătoare cu cea a lui Șimon Șurivan, Ivdel-ul fiind un Auschwitz al evreilor basarabeni. Alți evrei, deportați din s. Bravicea: Hoșcu Beider, Moșco Beider, Moșco Boldman, Flaim Lerner, Monea F. Lerner etc.[4] Astfel, din 28 de persoane supuse represiunilor politice 16 (adică 57 %) au fost etnici evrei.

Doamna dr. Asea Timuș începe capitolul cu prezentarea succintă a biografiei scriitoarei Sanda Lesnea, evidențiind următoarele cuvinte: „În anul 1944 [Sanda Lesnea] este arestată pentru agitație antisovietică și condamnată la 5 ani de lagăre. Își ispășește pedeapsa în regiunea Novosibirsk. Este eliberată în anul 1946” (p. 121). Autoarea este uimită de decizia autorităților comuniste, întrebându-se: „Oare câte cuvinte antisovietice a rostit Sanda și în fața cui, de imediat a fost considerată periculoasă pentru inimaginabilul gigant sovietic?” (ibid.). După care autoarea revine la satul de baștină și scrie că din Bravicea, în 1940, au fost reprimate două tinere – Eugenia F. Iovu și Maria Gh. Cantaragiu, care au dispărut fără urmă. Părinții fetelor au păstrat unica fotografie, pe care ele pozează împreună (este publicată la p. 122). Autoarea cărții nu crede că fetele au făcut agitație antisovietică (și are dreptate); fetele au devenit victime ale ocupantului sovietic, invidios față de tot ce era frumos, inteligent, liber…

Autoarea expune soarta tragică a altor consăteni de-ai dumneaei (Pavel Dianu, p. 124 și urm.) și ridică una din problemele fundamentale ale istoriei neamului nostru – lichelismul și colaboraționismul basarabeano-sovietic. Autoarea se referă la deportarea din 1949 când mai mulți săteni au aflat când va fi realizată deportarea și s-au ascuns care și pe unde a putut. Autoarea scrie: „Însă imediat s-a găsit „creștinul potrivit” și i-a trădat, după care au fost căutați insistent și scăpare de Siberia oricum nu au avut. Culmea, după reabilitare și revenire în Bravicea după cei 7 ani de deportare, ridicatul și trădătorul au locuit tot în sat și uneori nu aveau unde să-și ascundă unul de altul fulgerele din ochi. Trist și de neiertat, dar adevărat…” (p. 126-127). Așa s-a întâmplat în istoria noastră recentă: democrația moldovenească a fost puternic legată de trecutul comunist și nu a fost capabilă să condamne crimele comunismului și faptele comise de susținătorii dar și profitorii acelui regim; democrații noștri nu au aprobat la timpul potrivit (de fapt – niciodată) o Lege a lustrației, nu au condamnat oficial regimul comunist de ocupație, nu au acuzat fenomenul nociv al colaboraționismului basarabeano-sovietic. Iată de ce noi trecem nu doar printr-o criză identitară, ci și printr-o profundă criză de demnitate. Iar dacă demnitate nu e – nimic nu e!

Capitolul IV a fost întitulat „Familia Iovu Serghei și Maria” (p. 129-144). Capitolul nu este prea mare și referă la familia Iovu, deportată în Siberia, în localitatea Olhovka, în 1949. Autoarea vine cu o completare la lista deportaților, publicată în „Cartea Memoriei”. Este vorba de familia Iovu Gheorghe de 75 de ani și soția acestuia Axenia, fiul lor Afanasie. Un alt fiu al lui Gheorghe Iovu – Constantin -, a fost ucis în închisoarea din Orhei în 1941, iar fiul Serghei se afla în serviciul militat din Armata română. Părinții și fiu Afanasie au murit în Kazahstan, în 1941 (p. 132).

Următorul capitol – „Familia Zamă, Serghei și Eugenia deportați în Kurgan (din a cui oare greșeală?)”(p. 145-164). Autoarea cărții a examinat deportarea familiei respective (Zamă Sârghi și membrii familiei lui), în 1949. Autoarea formulează mai multe întrebări referitoare la cei care au contribuit la deportare și, din nou, revine la fenomenul colaboraționismului. Iată ce scrie dna dr. Asea Timuș: „Cert este că în sat au existat informatori de mare calificare și nu le scăpa nicio șansă de-a mai trece pe listă vreun om cuminte și absolut curat, însă politic „Pătat pentru a-l ridica din nou în Siberia, reg. Kurgan. Informatorul urmând să-și ridice și el partea lui importantă: „solda” și premiul gras pentru colaboraționismul, de această dată, deja cu sovieticii. Adică, pe înțelesul tuturor – plata pentru pârâtură” (p. 147). Nu este clar ce a avut în vedere autoarea: „colaboraționismul, de această dată, deja cu sovieticii”, da în trecut cu cine? Cu românii? Pe noi ne interesează colaboraționismul localnicilor cu ocupantul sovietic. Fenomenul a fost unul complex și neunivoc. Întrebare: ce i-a făcut pe oamenii din sat să-i „toarne” pe consătenii lor (în multe cazuri, chiar pe rudele lor apropiate)? Lăcomia, dorința de a se căpătui pe seama celor trimiși cu forța armelor în Siberia (s-a crezut că basarabenii sunt trimiși în Siberia pentru totdeauna, fără posibilități de a se întoarce la casele lor!) Au fost mulți de aceștia, fapta lor a fost una criminală și trebuie condamnată public. Dar, poate, au existat și cazuri când anumite persoane au fost amenințate, au fost silite de autoritățile sovietice să-i denunțe pe consătenii lor? Dar și într-un caz, și în altul faptele acele reprobabile (pârâtul, denunțurile secrete, lichelismul) trebuie condamnate cu vehemență. Dimpotrivă, sarcina cercetătorilor ar fi depistarea cazurilor de împotrivire opresiunii sovietice, de solidaritate deschisă sau ascunsă cu victimele represiunilor sovietice.

În ultimul capitol – „Constantin I. Țărnă și familia – sau alți boieri de țară din Bravicea deportați în Siberia în 1949” (p. 165-194). Este povestea acestei familii de răzeși, deportați în Siberia. Sunt adunate documente, fotografii de familie etc.

Anexele cuprind listele bravicenilor, deportați în Siberia în anii 1940-1941, 1949.

Cartea este bine gândită și bine realizată. Autoarea a găsit cuvinte potrivite pentru a exprima convingător marea dramă prin care au trecut locuitorii satului Bravicea, aflați sub regim sovietic. Doamna dr. Asea Timuș a folosit documente din arhivele de familie, dar și multe imagini, atât din albumele de familie ale bravicenilor, cât și din alte surse (Internet). Cartea are un cititor-țintă: locuitorii de azi și de viitor ai localității Bravicea. Dar cartea prezintă interes și pentru ceilalți cititori, dornici să cunoască istoria poporului nostru, aflat sub dominație străină.  

Câteva obiecții:  autoarea face deseori trimiteri la cartea de studii „Arhivele Memoriei”, însă de multe ori a schimbat titlul cărții: Arhiva Memoriilor (p. 26, 36), Amintirile Memoriei (p. 42, 44), Arhive… (p. 36); alfabetul latin a fost reintrodus în RSS Moldova la 31 august 1989 (avem și o stradă în centrul Chișinăului), nu în 1991 (p. 50); pătimași, corect – pătimiți (p. 97).

Dar micile obiecții nu știrbesc din importanța științifică a cărții citite.

Felicitări doamnei autoare, dr. Asea Timuș.

anatol_petrencu@yahoo.com

3 august 2021