ORCID ID: 0000-0002-5449-1023

La 28 iunie 1940, folosindu-se de susținerea Germaniei naziste și beneficiind de superioritatea militară, URSS a cotropit teritoriile românești Basarabia, nordul Bucovinei, Ținutul Herța și a aplicat politici comuniste, recurgând la teroare față de populația băștinașă neînarmată.

Pe parcursul anilor 2016-2020, împreună cu mai mulți colegi istorici, am realizat Proiectului „Românii în Gulag: recuperarea și valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar comunist în Basarabia (1940-1941, 1944-1953)”[1] și a Programul de Stat „Recuperarea și valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar comunist din RSS Moldovenească în perioada anilor 1940-1941 și 1944-1953”. Programul de Stat a fost alcătuit din trei proiecte, unul din ele s-a referit la localitățile din sudul Republicii Moldova[2].

Cercetările au contribuit esențial la cunoașterea trăsăturilor specifice ale „Primului val de deportare”, precum și să ofere științei și publicului interesat informații inedite despre unul din cele mai teribile lagăre ale Gulag-ului – Ivdel.

Scopul acestui articol este de a arăta trăsăturile comune, dar și cele specifice deportării oamenilor din sudul Basarabiei. Pentru realizarea scopului formulat am folosit datele cuprinse în Cartea Memoriei. Catalog al victimelor totalitarismului comunist, volumele 1 și 4 (se referă la situația din raionul Cahul) și vol. 4 care se referă la deportările din Unitatea Teritorial-Administrativă (UTA) Găgăuzia[3], precum și informații culese de la supraviețuitorii Gulag-ului.

Pe data de 14 iunie 1941, într-o notă informativă pe numele lui Stalin, Molotov și Beria, vice-comisarul poporului pentru Securitatea statului Kobulov scria că în total au fost deportate 29 839 de persoane –„elemente nedorite”; bărbații, aparte de familiile lor,  - în Ivdel, familiile lor – în Kazahstan, Republica Komi, ținutul Krasnoiarsk, regiunile Omsk și Novosibirsk. Din RSSM au fost ridicate 25 711 persoane, restul 4 128 – din nordul Bucovinei și sudul Basarabiei, trecute în componența Ucrainei.

Documentele dobândite dezvăluie mecanismele politicii aplicate de organele represive față de basarabeni în anul 1940-1941. În primul rând, sovieticii au fost interesați de persoanele care au făcut parte din aparatul de stat român – primari, vice-primari, secretari ai primăriilor, acestora incriminându-li-se colaborarea sau servirea statului „burghez”. De-asemenea, bolșevicii au „vânat” polițiști și jandarmi, învinuindu-i de „persecuții” a imaginarilor „revoluționari” sau a țăranilor săraci. În al doilea rând, NKVD a arestat oameni politici și activiști (dar și membri de rând) ai partidelor numite de sovietici „burgheze” românești, precum și ceea ce ei au considerat cu sunt „moșieri”, „mari” comercianți”, posesori ai unor imobile importante. În vizorul sovieticilor au nimerit foști ofițeri ai Armatei țariste sau albgardiste și ofițeri ai Armatei române, capturați în zilele de retragere din Basarabia.

Fată de oamenii reținuți/arestați organele represive sovietice au aplicat prevederile articolului 54 al Codului penal al RSS Ucrainene – față de persoanele aflate pe teritoriul Basarabiei, și articolului 58 al Codului penal al Federației Ruse – față de persoanele scoase cu forța din Basarabia pe teritoriul Rusiei[4].

Practica aplicată de sovietici pe teritoriul ocupat a constituit o crimă, pentru că basarabenii erau cetățeni ai României și asupra lor nu puteau fi extinse legile bolșevice. Apoi, primarii localităților au fost aleși în funcția dată de săteni/orășeni și își îndeplineau obligațiunile legitime. Aceeași situație cu polițiștii și jandarmii români.

Anchetatorii staliniști au fost interesați de activitățile politice ale persoanelor arestate: până la 28 iunie 1940, din ce partide au făcut parte? Ce funcții și activități au realizat? Din răspunsurile persoanelor interogate aflăm adevărul: partidele politice din România interbelică au fost formațiuni legale, au activat în conformitate cu legile tarii și apartenența la acestea nu a însemnat în nici un caz crimă.

Un alt aspect al interesului mașinăriei represive staliniste a fost cel legat de averea persoanelor arestate: câte hectare de pământ avea? Câți oameni angajați avea în gospodăria proprie, ce alte activități economice, comerciale a practicat? În zădar li se răspundea anchetatorilor staliniști că în unele cazuri, la recoltare sau alte munci de sezon, în ajutor veneau rudele, iar dacă erau angajate persoane străine – ele erau remunerate conform înțelegerilor dintre angajator și angajat. Chiar dacă au fost conflicte de muncă ele urmau a fi soluționate de Statul Român pe baza legislației în vigoare la acel moment. În România exista Parlament, Guvern, activau partidele politice, sindicatele etc. și nu era cazul ca sovieticilor să facă ei „dreptate”.

Informațiile dobândite de istoricii, implicați în realizarea Programului de Stat, permit restabilirea unui „portret de grup” al primarilor arestați și depărtați în nordul Rusiei. Localnicii și-au ales primari din rândul celor mai inteligenți și harnici gospodari, persoane cu experiență de viață (mulți din ei au luptat în forțele militarea ruse în anii Primului Război Mondial), oameni care aveau gospodării-model, demne de urmat pentru restul plugarilor satelor. Altfel spus – a fost selectată și deportată în Siberia elita satelor basarabene[5].

Aduc ca exemplu starea de lucruri din Cahul și satele raionului Cahul de astăzi. În 1940-1941, până la deportare (12-13 iunie 1941) au fost condamnate la diverse termene de detenție (de regulă – 8 ani, dar și la 5 ani) 33 de persoane. În noaptea de la 12 pre 13 iunie 1941 au fost deportate 116 persoane – capi de familii și membrii familiilor lor. De pildă, Haham Haim, etnic evreu, n. 1888, proprietar de magazin, deportat la Ivdel, în care, în 1942 a murit, iar familia lui – soția Freida, o fiică și trei fecior au fost deportați în Kazahstan. Alt exemplu: Ivan Maldur, n. 1904, rus de etnie, proprietar de restaurant, condamnat la 5 ani de muncă silnică, iar familia – soția Zinaida și fiicele Elena și Maria deportate în Kazahstan.

Din totalul de 149 persoane deportate din Cahul, 48 (adică 32 % sau 1/3) au fost evrei. Este important din mai multe motive – evreii controlau comerțul orășenesc – au fost lichidați, averea le-a fost confiscată, familiile deportate.

Din satele raionului, în total 25 de localități, în 1941 au fost deportate persoane din 19 localități (76 %), în total – 343. Din satul Pelinei, de ex., au fost deportate 25 de persoane, inclusiv primarii care au fost în sat: Moraru Nicolai, n. 1892, primar 1938-1940, dar și foștii primari – Negoiță Ion, n. 1890, primar 1936-1938, și cel de până la el, Dobrea Andrei.

În același timp, sovieticii au promovat în funcții de conducere ceea ce ei au numit „proletarii” satelor – persoane nu doar sărace, ci și cu reputație proastă între săteni – oameni leneși, invidioși, bețivani, scandalagii etc., care – în perspectivă, – vor crea baza socială a URSS în numita RSS Moldovenească.

Deja în aprilie 1941, I. Mordoveţ, vice-comisar al NKVD al RSSM, a cerut subalternilor săi completarea urgentă a anchetelor și a enumerat ce anume trebuie să conțină dosarele „elementelor” antisovietice. Într-un aliniat aparte, semnatarul ordinului s-a referit la scoaterea în evidentă a profesorilor, scriitorilor, pictorilor, medicilor, inginerilor, agronomilor, artiștilor și altor intelectuali și expunerea opiniei, „privind necesitatea deportării lor”.

La 7 mai 1941, la Chișinău a sosit S. A. Goglidze, vice-comisar al NKVD, în calitate de Împuternicit al CC al PC(b) din URSS și al Consiliului Comisarilor Poporului al URSS. La 31 mai 1941 acesta a trimis pe numele lui Iosif Stalin o Rugăminte (rus. Просьба) în care a încercat să demonstreze cum că „în prezent [mai 1941] rămășițele diferitor partide și organizații, cu sprijinul activ al serviciilor de informații românești, și-au intensificat activitatea antisovietică”. Și, în continuare: „Membrii Gărzii de Fier și-au înviorat activitatea, tinzând să facă legătură cu centrul Gărzii de Fier din România și să-și restabilească activitatea în cele mai mari raioane ale Moldovei. Organele Comisariatului Poporului pentru Securitatea Statului au interceptat legăturile lor cu străinătatea”[6]. Documentul a fost redactat în conformitate cu teza lui Iosif Stalin despre susținerea „elementelor contrarevoluționare” din afara frontierelor URSS, în cazul dat – din România. De menționat că în documentul citat cuvintele „contrarevoluționar” și „antisovietic” se întâlnesc de 15 ori. Este clar, că față de persoanele incluse în listă urma a fi aplicat articolul 54 al Codului penal ai RSS Ucrainene sau articolul 58 al Codului penal al RSFSR, care stipula că „periculos” din punct de vedere social este orice individ care a desfășurat în trecut o activitate ce prezenta pericol pentru societate. În Lista lui S. Goglidze au fost incluși pentru deportare 652 primari cu membrii familiilor lor, precum și 980 de activiști ai partidelor politice „burgheze” românești, 137 moșieri, 440 polițiști și jandarmi, 285 ofițeri ai Armatelor albe, 83 de ofițeri ai Armatei țariste, găsiți vinovați că au practicat „activitate antisovietică”, 64 ofițeri ai Armatei române (aceeași învinuire – „activitate antisovietică”), 1 948 mari comercianți, 411 posesori ai unor imobile importante[7].

Asemenea unei operațiuni militare, învăluită în mare secret, deportarea basarabenilor a avut loc în noaptea de la 12 spre 13 iunie 1941.

Interviurile și materialele din arhive, precum și memoriile publicate de supraviețuitorii Gulag-ului scot în evidență unele trăsături specifice Primului val de deportare. După trecerea Nistrului (sau în stația de cale ferată Basarabeasca) bărbații au fost separați de soții și copii, urcați cu forța armelor în alte trenuri și expediați în Siberia. La întrebarea femeilor îngrijorate de cele întâmplate, comandanții militari sovietici au mințit „genial”: ei sunt duși pentru a pregăti locurile de trai pentru restul familiei. Din mărturisirile lui Vladimir (n. 1919), fiul lui Boris Buşilo (n. 1891, Comrat, Găgăuzia), deportat în Ivdellag:

„La gara Razdelinaia am văzut că vagoanele cu bărbați au fost desprinse de eșalonul nostru și direcționate pe altă cale. Femeile din vagoane s-au alarmat, a venit șeful eșalonului și a declarat că bărbații sunt trimiși înainte pentru a pregăti locuințele pentru noi și că ne vom întâlni acolo. Mai mult nu i-am văzut…”[8]

Bărbații au fost separați de familiile, duși în orașul Sverdlovsk (azi – Ekaterinburg), iar de acolo spre nord, la o distanță de 580 de km, în Ivdel – centrul administrativ al unei rețele de lagăre de muncă, de exterminare[9].

Cercetările realizate în cadrul Programului de Stat permit restabilirea tabloului veridic, referitor la condițiile de viață și de muncă a deținuților de la Ivdel. Astfel, Vladimir Buşilo, amintit mai sus, a menționat:

„În anul 1942, toamna, o singură persoană, eliberată din motive de sănătate, a revenit în familia sa și a povestit că au fost duși în regiunea Sverdlovsk, raionul Ivdel, au fost dislocați după sârma ghimpată și ținuți sub amenințarea armei mai mult de o zi și o noapte, decideau întrebarea: să fie împușcați sau duși în lagărul de concentrare? În cele din urmă, au fost aruncați în lagărul de concentrare. Însuși bărbatul care povestea, umflat de foame, în ciuda tuturor eforturilor fiilor săi de a-i salva viața, a murit, nu a trăit nici o săptămână”[10].

Printre puținele documente, produse în Ivdel-lag, este scrisoarea lui Boris Buşilo, trimisă din lagăr soției și feciorului, deportați în Kazahstan. Din acest document, semnat la 11 noiembrie 1942, depistăm următoarele: deținuții lagărului primeau scrisori, în care, în pliculețe, puneau 15-20 grame de tutun. Erau cazuri când deținuții primeau colete de la rudele deportate [în scrisoare e scris „evacuate”]. Autorul scrisorii solicită trimiterea unui colet cu 5-6 kg de pesmeți sau prăjituri proaspete, 150-200 grame de tutun, și dacă „puteți cumpăra ieftin, o jumătate de litru de untură de pește”. Autorul scrisorii remarcă că lucrează în birou, dar nu are ochelari, pe care nu-i poate găsi în lagăr, de aceea nu este convins că va lucra mult timp în birou. A trimis mai multe scrisori soției și fiului, dar nu a primit răspuns la ele. Boris Buşilo scrie că „anul trecut mi-au degerat degetele de la mâini și acum le simt, deși am crezut că doar s-a schimbat pielea și totul a trecut fără urmări”[11].

Deportarea basarabenilor în noaptea de la 12 spre 13 iunie 1941 a avut câteva trăsături specifice. Una din ele: au fost ridicate familiile în prezența obligatorie a soțului; în cazurile în care, din varii motive, capul familiei nu era acasă în momentul deportării, familia nu a fost deportată. În plus, după trecerea Nistrului, bărbații au fost separați de familii. Vasile Caterev, deportat în 1941 din satul Olănești, raionul Stefan Vodă, în regiunea Aktiubinsk, Kazahstan, confirmă specificul deportării basarabenilor din iunie 1941; la scurt timp după trecerea Nistrului, bărbații au fost separați de soții și copii și trimiși în eșaloane separate:

„Pe tata l-au dus într-o parte, iar pe mama cu trei copii în altă parte. Ne-au despărțit, pe bărbați i-au luat în Sverdlovsk. Tata a murit acolo, la Sverdlovsk, toți au murit acolo, n-a mai știut nimeni de ei… și-au bătut joc de ei, au murit de foame, de frig… atunci, în 1941. Pe bărbați, pe toți i-au dus acolo… Pe noi [adică mama și copiii] ne-au dus cu tovarnâi[12] câte două familii într-un vagon, da pe bărbați otdelino[13] într-un eșalon. Cine a venit de acolo, a mai trăit care trei ani, care câte unu… și au murit repede…”[14]

Condițiile deportării și viața în lagărele siberiene au avut urmări nefaste, atât imediate, cât și pe durata vieții celor deportați. Acest fapt a fost remarcat și de Iurie Marin (n. 1935) cu referire la tatăl său, Alexei Marin (n. 1906), până la deportare – profesor de chimie la Liceul Tehnic Agricol, acuzat de naționalism, condamnat de sovietici la opt ani de penitență cu regim forțat de muncă în Ivdel:

„Desigur, tata a trăit în condiții mult mai grele [în comparație cu mama lui, deportată în regiunea Tomsk]. Acest lucru și-a lăsat amprenta și mai târziu a avut efect. Așa cum se spune, aceste situații de stres lasă o amprentă asupra formării caracterului și asupra vieții ulterioare, indiferent de caracterul persoanei. Tatăl meu a avut o suspiciune de tuberculoză, când era în lagăr, din câte știu, avea chiar și niște documente. Iar mama a avut tulburări nervoase foarte serioase în timpul războiului, determinate de condițiile deportării în care se afla. Aceasta a continuat după întoarcerea în Moldova, când totul a început să se repete, i-a fost afectată sănătatea. La sfârșitul vieții, au început tulburări psihice serioase. Cred că acestea au fost consecințele acestor încercări. Oamenii au organisme diferite. Unii nu rezistă acestor încercări, unii rezistă”[15].

În categoria „mari comercianți și proprietari de imobile”, dar și proprietari de întreprinderi industriale, depozite, ateliere etc., în marea lor majoritate au fost basarabeni – etnici evrei. Ei au fost incluși în lista deportaților, împreună cu familiile lor, au fost despărțiți de familii și trimiși în lagărul morții de la Ivdel. Anume clica bolșevică a distrus comunitatea evreilor din RSSM. Vom aduce câteva exemple. Astfel, din municipiul Chișinău, au fost condamnat Bronştein Fraim Gh. (n. 1891), considerat de sovietici ca fiind „mare industriaș”, deportat în 1941, în Ivdellag; a decedat acolo în 1942; familia fusese deportată în Kazahstan[16]. Dementberg Mark Ch. (n. 1872), a fost arestat în 1941 pentru apartenența la Partidul Național Liberal, a fost trimis în Ivdel-lag, a decedat acolo în același an. Deminter Meer-David L. (n. 1897), proprietar de depozit, a fost deportat împreună cu familia în Kazahstan. Faerştein Leib A. (n. 1889), a fost acuzat de sionism și condamnat, în 1941, la 5 ani de muncă silnică; deținut în Ivdel-lag. Boris Frenchel (n. 1908), a fost directorul tehnic al fabricii de vin din Străşeni, a fost deportat în Ivdellag, iar membrii familiei lui – Frenchel Şeiva H., soție, Suzana, fiica și Marcel – fiul, – trimiși forțat în Kazahstan, apoi în regiunea Sverdlovsk[17].

Din Orhei au fost deportați Cleiman Abram S., proprietarul unui magazin, condamnat pe 5 ani la muncă silnică; familia lui (soția și copiii, în total – cinci persoane) deportată în Siberia. Elişis Leib S. (n. 1902), cap de acuzare – „element social periculos”, trimis în Ivdel-lag, acolo a decedat în 1943; familia lui – soția și doi fii, – au fost expulzați în reg. Omsk, Federația Rusă. Filearschi Moisei D. (n. 1900), comerciant, condamnat în 1941, trimis în Ivdel-lag; acolo a decedat în 1942; familia – soția cu doi copii, a fost deportată în reg. Omsk. Fişelev Gherş A. (n. 1889), comerciant, proprietar de farmacie, deportat în Siberia în 1941, acolo a decedat în 1942; familia a fost deportată în reg. Omsk[18]. Și lista poate continua (vedeți cele patru volume „Cartea Memoriei. Catalog al victimelor totalitarismului comunist”).

Strănepotul unui supraviețuitor al Ivdel-lagului, Mihail Iudanin, remarca următoarele:

 „Acolo [în Ivdel-lag] a murit străbunicul meu, Mark (Mordehai) Grinşpun, din Râșcani. Alături de sute de alți evrei din aceeași localitate. Alt străbun, Abram Axelfeld, s-a salvat. El scria bine rusește – a absolvit gimnaziul rusesc până la 1918, când Basarabia era încă în componența Imperiului rus – și a ajutat paznicilor să scrie răvașe acasă. Ei au învățat în scoli sovietice și erau restanțieri la scris. În una din zile ei l-au scos după poartă și i-au zis: „Pleacă, în scurt timp noi vom lichida lagărul…”[19].

Concluzii: în alianță cu Germania hitleristă (prin semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop), în vara anului 1940, URSS a comis o agresiune militară contra României: a răpit Basarabia, nordul Bucovinei, Ținutul Herța. Pe teritoriile cucerite Kremlinul a creat numita Republică Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM), impunând, la vest, frontiera pe Prut. La est frontiera a fost trasă în conformitate cu interesele Ucrainei, RSSM fiind lipsită de ieșirea la Marea Neagră și chiar la limanul Nistrului. În plus, cotropitorii au distrus legăturile economice și umane, stabilite sute de ani între locuitorii Basarabiei.

Pe teritoriile cucerite sovieticii au aplicat politici sociale conforme cu ideologia comunistă și tezele expuse de dictatorul de la Kremlin Iosif Stalin. La trecerea unui an de la anexare, NKVD a arestat, a împușcat și a organizat Primul val de deportare în masă a populației. Studiul efectuat demonstrează că politica represivă a fost aplicată uniform în nou-creata „republică”, inclusiv în regiunile din sudul acesteia. Specificul regiunii de sud a RSSM a constat în caracterul gospodăriilor numiților de sovietici „chiaburi”: ei dețineau un mare număr de oi, vite cornute mari etc.

În 2021 s-au împlinit 80 de ani de la realizarea Primului val de deportare din RSSM. Sovieticii au deportat elita satelor – primarii și familiile acestora. Bărbații au fost separați de restul membrilor familiei și trimiși în nordul munților Ural, lagărul morții Ivdel, în care, în iarna 1941-1942, au murit în masă din cauza lipsei de îmbrăcăminte și încălțăminte potrivită, muncii extenuante, subnutriției, nepăsării administrației lagărului. Deportarea din vara anului 1941 a fost cea mai cruntă, cu urmări deosebit de grave pentru viitorul basarabenilor.

La sfârșitul anilor 80 ai secolului trecut toate persoanele deportate din RSSM au fost reabilitate; multe – post-mortem.