Născut în Chișinău (1873), Alexei Șciusev a fost un arhicunoscut arhitect sovietic, faima fiindu-i bazată, în mod special, pe proiectul și realizarea Mausoleului lui V. Lenin de pe Piața roșie din Moscova. Despre viața și activitatea lui A. Șciusev s-a scris mult[1]. Biografii și admiratorii creației lui A. Șciusev au expus activitatea arhitectului în anii Rusiei țariste, au explicat trecerea lui de partea bolșevicilor după ce, în urma unei lovituri de stat, aceștia au luat puterea. A. Șciusev s-a încadrat activ în construirea societății noi, comuniste. Arhitecții care au salutat Puterea sovietică au afirmat, că în anii țarismului, creația lor era limitată; comanditarii bogați interveneau în proiectele propuse cu sugestii lipsite de gust. În plus, în anii țarismului, spuneau arhitecții sovietici, proletariatul s-a înghesuit în camere mici, insalubre, țăranii locuiau în cocioabe, iar orașele aveau străzi înguste, șerpuite, cu puține spații verzi. Iată de ce arhitecții epocii noi comuniste urmau să proiecteze bulevarde largi cu alei, case spațioase etc.

În monografia sa[2] Dmitri Hmelnițki revine la analiza creației arhitectului Alexei Șciusev și oferă cititorilor perspective noi privind, mai ales, condițiile politice în care a activat arhitectul. Autorul intrigă cititorii chiar la început, în Introducere (p. 7-8), în care afirmă că A. Șciusev s-a remarcat în stilul arhitectural constructivist, fiind „unul din cei mai buni arhitecți din Rusia sovietică”, iar în 1931 a trecut la un stil nou, numit stalinist fiind, scrie autorul, „unul dintre fondatorii acestuia în calitate de arhitect și, probabil, al celor mai odioase edificii staliniste” (p. 7). Autorul cărții scrie că A. Șciusev este cunoscut datorită proiectării mai multor edificii, unele dintre care erau lipsite de valoare, dar care „satisfăceau perfect gusturile celor de la guvernare” (Ibidem). De aici și cele patru Premii Stalin, care i s-au înmânat, ultimul – post-mortem. În opinia autorului adevăratele succese ale lui A. Șciusev au fost proiectele realizate până la lovitura de stat bolșevică și cele din anii 20 ai secolului trecut, dar care au rămas în umbră, unele fiind chiar date uitării.

Urmează capitolul 1 „Proiecte de până la Revoluție” (p. 11-21). Autorul prezintă succint biografia lui A. Șciusev și proiectele de restaurare a catedralelor și bisericilor din anii țarismului, realizate de arhitect. Este vorba de Catedrala Acoperământul Maicii Domnului de la mănăstirea Marta și Maria din Moscova, 1908-1912, de biserica Sfântul Vasile cel Mare din Ovruci, Ucraina, 1908, considerată de autor „unul dintre cele mai reușite proiecte ale lui A. Șciusev” (p. 15). Un alt proiect pe care D. Hmelnițki îl consideră „una dintre cele mai frumoase biserici proiectate de Șciusev” (p. 16) este Biserica Iisus Mântuitorul din Nataliivka, Ucraina. D. Hmelnițki amintește de „fascinanta biserică Arhanghelul Mihail din Cuhurești, Basarabia[3] (p. 17), precum și unul dintre ultimele proiecte ecleziastice – „Schiță pentru clădirile unui azil pentru copiii ostașilor în vecinătatea Chișinăului” (p. 19). Autorul monografiei a trecut în revistă și proiectele arhitectului A. Șciusev privind edificarea unor clădiri de interes public – Banca din Nijnii Novgorod, pavilionul rusesc din Veneția, stații de cale ferată, gări etc.

În capitolul 2 – „Proiecte din epoca sovietică timpurie” (p. 23-25), – D. Hmelnițki prezintă creația lui A. Șciusev din anii 1922-1931 (40 de titluri de proiecte și clădiri ridicate). Autorul conchide că în anii 1918-1922 A. Șciusev s-a axat pe proiectul de reamenajare a Moscovei, care, în opinia autorului, „nu a avut rezultate vizibile” (p. 23). În schimb, A. Șciusev a proiectat și supervizat procesul de construire și amenajare a Expoziției de agricultură și meșteșugărit (1923), despre scria mai târziu (A. Șciusev): „Expoziția noastră este, în esență, nu doar o expoziție a agriculturii, ci una a noii arhitecturi. Generații de arhitecți vor învăța de aici. Ideile constructivismului și ale adevăratei splendori investite în Expoziție reflectă noua legătură cu modernitatea” (p. 25).

Urmează „Mausoleul lui Lenin” (capitolul 3, p. 27-30). D. Hmelnițki consideră că A. Șciusev a fost arhitectul „cel mai apropiat de elita superioară a Partidului comunist” și prin asta explică de ce după moartea lui V. Lenin anume lui A. Șciusev i-a revenit „cea mai importantă comandă din întreaga sa viață” (p. 27). Autorul cărții a expus etapele construirii mausoleului lui Lenin de la cutiile de lemn la cel ce s-a păstrat până în prezent. Autorul a făcut trimitere la cartea lui Pavel Șciusev, fratele arhitectului Alexei Șciusev, care scria că „lucrarea autorului privind proiectarea unui mausoleu permanent și realizarea lui «în trup» au avut loc cu participarea și sub supravegherea personală a lui I. V. Stalin și a tovarășilor săi apropiați V. Molotov și K. Voroșilov” (p. 28). Autorul cărții a publicat imaginile mausoleului din 1924 (p. 28-30).

„Șciusev, constructivistul” este titlul capitolului 4 (p. 33-53). Este prezentată activitatea arhitectului A. Șciusev în anii 1922-1931, perioadă când, cum remarcă autorul cărții, „Biroul politic (al Partidului comunist bolșevic al URSS,  a. p.) nu avea încă o viziune coerentă asupra stilului care trebuie adoptat pentru arhitectura sovietică” (p. 37). În acești ani A. Șciusev a proiectat și supravegheat construirea diverselor edificii. Astfel, pe baza proiectului lui A. Șciusev a fost construit Hotelul-sanatoriu nr. 7 din Mațesta (Soci, Rusia). D. Hmelnițki scrie că în acest caz A. Șciusev a realizat „un proiect constructivist magic, elegant atât în planul său, cât și în volume” (p. 37). Autorul monografiei a prezentat și alte proiecte elaborate de A. Șciusev în anii respectivi: Casa Guvernului din Samarkand, clădirea Telegrafului central din Moscova, clădirea Băncii de Stat de pe strada Neglinnaia (Moscova), clădirea Ministerului Agriculturii, clădiri de locuit etc.

D. Hmelnițki expune convingător momentul implicării dictatorului I. Stalin în arhitectură. Boris Iofan, arhitect apropiat de liderii bolșevici, a lansat ideea construirii unui Palat a Sovietelor (sau Palat al Congreselor). Autoritățile au organizat un concurs de proiecte. Autorul cărții scrie că I. Stalin a folosit competiția atât pentru a proiecta Palatul Sovietelor, cât și pentru a da „o idee limpede despre noul stil arhitectural «de stat»” (Ibidem). În al doilea rând, scrie D. Hmelnițki, „aceasta a fost o campanie de reeducare și reorientare a arhitecților, în ideea de a pune capăt tuturor dezacordurilor din cadrul profesiei de arhitect, de a-i deprinde cu obediența și de a crea o nouă ierarhie arhitecturală, bazată pe supușenie și servilism” (p. 52). D. Hmelnițki a analizat proiectul Palatului sovietelor și a considerat că a fost „cel mai serios dintre toate cele supuse concursului” (p. 53). În proiectul propus de A. Șciusev, scrie autorul, „nu se simte nici urmă de intenție de a încerca într-un fel sau altul să afecteze privitorul – o calitate cu totul atipică atmosferei culturale a epocii (Ibidem). Proiectul propus de A. Șciusev a fost ultimul creat în stil arhitectural constructivist; din vara anului 1932 va începe cariera sa în stil „neoclasicist” stalinist, conchide autorul cărții.

Asta pentru că proiectul propus de A. Șciusev nu a trecut concursul. În capitolul 5 – „Șciusev, arhitectul neoclasicist” -, D. Hmelnițki a expus convingător cum dictatorul I. Stalin și colegii săi de partid au impus noul stil arhitectural. Pe data de 5 iunie 1931 Biroul politic al PC (b) al URSS a luat decizia de a construi Palatul sovietelor pe locul unde fusese Biserica Iisus Hristos Mântuitorul și a anunțat concursul proiectelor. Au fost depuse 160 de proiecte, inclusiv de arhitecți din SUA, Franța, Germania și Italia (vezi p. 55). Autorul a expus rundele concursului (p. 55-61), implicarea la anumite etape a Consiliului pentru construirea Palatului sovietelor, a lui I. Stalin personal, cu propuneri de perfectare. În final, în mai 1933 proiectul înaintat de Boris Iofan a fost declarat învingător[4]. Deci, proiectul câștigat de B. Iofan, susținut de Biroul politic, a însemnat impunerea în arhitectură a noului stil, stalinist: clădiri uriașe, în fața cărora omul se simte dominat de ceea ce vede. Astfel de edificii s-au ridicat la Moscova (clădirea Universității „M. Lomonosov”, hotelul „Ucraina”, clădirea Ministerului Afacerilor Externe al Federației Ruse etc.), dar și la Varșovia (Palatul Culturii și Științei, „cadou al URSS, oferit polonezilor”)[5], la București[6] etc.

În continuare autorul cărții a prezentat proiectele lui A. Șciusev elaborate în stilul arhitectural cerut (impus) de bolșevici: Casa Centrală a Colhoznicilor (1934), clădirea Ambasadei URSS la București (1937), clădirea NKVD din Piața Dzerjinski (Moscova, Lubeanka, 1939), clădirea  Prezidiului Academiei de Științe a URSS (Moscova, 1946), diverse case de vacanțe etc.

În încheiere, D. Hmelnițki a tras Concluzii (p. 93-94) din care cităm un pasaj: „Șciusev a fost singurul arhitect rus care a strălucit în  toate cele trei epoci ale arhitecturii ruse la începutul secolului al XX-lea – stilurile Art Nouveau, Constructivist și Imperial Stalinist. În ceea ce privește primele două epoci, termenul „strălucit” indică o înaltă calitate artistică a lucrărilor; în ceea ce privește arhitectura stalinistă, având în vedere nevoia acesteia din urmă de a satisface cenzorul de stat, înseamnă cu totul altceva: un grad ridicat de conformism privind cerințele cenzurii. Acest lucru i-a permis lui Șciusev să creeze exemple ideale de arhitectură stalinistă, care exprimă și conținutul epocii, dar care nu trebuie judecate pentru calitatea lor artistică nemijlocită” (p. 94).

Cartea cuprinde un set de fotografii color „Clădirile lui Șciusev” (p. 97-159), precum și „Alexei Șciusev: palmares” (p. 161-171) și Indice de nume.

Concluzie: am citit o carte interesantă, scrisă competent, cu multe lucruri necunoscute. Felicitări autorului, Dmitri Hmelnițki și Editurii Cartier.

anatol_petrencu@yahoo.com