Recent, la București, a apărut cartea domnului Dan Cristian Turturică „Români deportați în ghețurile Siberiei. Mărturii”[1]. La solicitarea autorului, subsemnatul am prezentat o post-față pe care o re-public mai jos.

Ziaristul Dan Cristian Turturică, autorul acestei cărți, este un om curajos.

Imediat după destrămarea URSS, în 1992, documentându-se la București și Chișinău (aici a vorbit cu Maria, soția scriitorului Nicolae Costenco, pe care l-a cunoscut și cu care s-a căsătorit în localitatea Dudinka, regiunea Krasnoyarsk) despre regiunile de deportare a basarabenilor, a decis să meargă în acele locuri, în speranță găsirii unor supraviețuitori.

Autorul descrie drumul făcut din Chișinău spre Ufa și Novosibirsk, de acolo – la Krasnoyarsk, și – până la urmă -, la Dudinka, localitate situată pe malul drept al râului Enisei, dincolo de Cercul polar de nord. Aici Dan C. Turturică face cunoștință cu basarabenii, supraviețuitori ai deportărilor organizate de Puterea sovietică, extinsă asupra teritoriilor românești Basarabia, nordul Bucovinei, Ținutul Herța. Dan C. Turturică a vizitat și localitatea Pihtovka, regiunea Novosibirsk, unde, de asemenea, a vorbit cu originari basarabeni, rămași cu traiul în îndepărtata Siberia.

Mărturisirile intervievaților domnului Dan C. Turturică sunt actuale, inedite, veridice și completează real cu noi detalii mozaicul tragediei basarabenilor (și bucovinenilor), deportați în adâncul Rusiei. Astfel, din spusele Alexandrei Băncilă aflăm că părinții ei și copii, inclusiv ea, au fost trecuți în lista deportaților pe baza unei erori, comise de enkavediști. În pofida explicațiilor și protestelor, familia, despărțită de tatăl, a fost trimisă în Siberia.

Intervievații domnului Dan C. Turturică au povestit despre condițiile îngrozitoare de „ridicare” din casele părintești, despre mizeria insuportabilă din vagoanele de transportat vite în care au fost urcați și duși la mii de kilometri, fără mâncare și, mai ales – fără apă. Apoi sunt expuse scenele de coborâre din vagoane și preluarea celor veniți de diverși administratori ai locului. Erau luate, în primul rând, persoanele puternice, iar cei rămași (femei cu mulți copii, invalizi, oameni în vârstă etc.) erau priviți ca o povară pentru localnici. În plus – noii veniți erau tratați ca „chiaburi”, „exploatatori ai muncii omului de către om”, adică, în limbajul sovieticilor – „dușmani de clasă”.

Dar, în pofida condițiilor climaterice nefavorabile, îmbrăcămintei și încălțămintei sărăcăcioase, normelor extrem de mari de muncă, hranei mizerabile, totuși o bună parte din basarabeni și bucovineni au supraviețuit. Este interesant cazul unui deportat care a reușit să-și ridice o gospodărie și acolo, la locul deportării, fapt ce i-a înfuriat pe administratori și l-au deportat încă o dată în Extremul Orient.

Toate cazurile povestite de supraviețuitori sunt cutremurătoare. Dar cel al lui Ion Busuioc este cu totul ieșit din comun. Originar din satul Condrătești, raionul Ungheni, fiind orb, Ion Busuioc (n. 1927) a fost deportat sub motiv că ar fi fost „chiabur”[2]. Fiind fără vedere, Ion Busuioc a fost tratat tot atât de nemilos ca și ceilalți deportați. Lui i-a fost mult mai greu să supraviețuiască cruntelor realități în care l-au aruncat zbirii sovietici. Dar prin eforturi personale, muncind pe la gospodăriile localnicilor, ajutat de oameni, ion Busuioc a supraviețuit.

Din memoriile recuperate de Dan C. Turturică transpar un șir de subiecte importante pentru cunoașterea firii oamenilor – contemporani ai acelor timpuri tragice. Este vorba de colaboraționiștii locali, care au pus umărul la adâncirea dramei consătenilor lor, trecuți pe listele deportaților; de comportamentul unor săteni hrăpăreți care au furat tot ce au putut din gospodăriile celor „ridicați”.

Este vorba de dorul de casă, de Moldova natală a persoanelor deportate; apoi de o altă „deportare”, deja din Siberia în RSSM, unde nu și-au mai putut recupera casele proprii, mai mult chiar – autoritățile locale le-au interzis să rămână în satele lor natale. În așa condiții, mulți din cei reveniți au fost nevoiți să se întoarcă în Siberia (desigur, în alte condiții economice și politice) sau să se stabilească cu traiul în nordul Kazahstanului, Ucraina etc.

Cartea este actuală. Ea completează istoriografia națională cu noi date importante despre condițiile de trai și muncă a conaționalilor noștri, deportați în Siberia.

Cartea este actuală și din alt punct de vedere, despre care autorul scrie chiar la început. Cruzimea cu care au fost tratați deportații – oameni nevinovați, buni gospodari, modele pentru sătenii lor, – iată că se repetă. De această dată în Ucraina – stat suveran și independent, atacat brutal de Federația Rusă. Ocupanții ruși dau dovadă de aceeași sălbăticie în raport nu doar cu apărătorii militari ai Ucrainei, ci și față de civili (femei, copiii, bătrâni). Eu distrug sistematic centrele de termoficare, centralele electrice, casele, școlile, grădinițele de copii etc. Fără milă. Fără compasiune față de cei din fața lor.

Se întâmplă asta pentru că societatea post-comunistă din Federația Rusă nu a fost capabilă să condamne crimele comise de autorități față de milioane de oameni nevinovați, inclusiv – față de persoanele deportate din RSSM.

Îndemn la lectura acestei cărți deosebit de consistente, de utile. Este o carte-document, este un apel la neuitare.

Felicitări autorului.

anatol_petrencu@yahoo.com

10 februarie 2023