Masacrul ofițerilor polonezi, comis la ordinul conducerii URSS în martie-aprilie 1940, rămâne a fi una din temele actuale nu doar în relațiile polono-ruse, ci și în istoria relațiilor internaționale din 1940 până în prezent. O dovadă în plus este traducerea în limba română și publicarea monografiei lui Thomas Urban[1] (n. 1954), jurnalist german, dar și – de ce nu? – istoric de înaltă calificare. S-ar fi părut: despre împușcarea ofițerilor polonezi de către angajații NKVD în primăvara anului 1940 s-a scris destul de mult; ce ar mai fi de adăugat?

Cartea semnată de Thomas Urban demonstrează convingător că există încă aspecte neelucidate ale crimei comise de sovietici față de polonezi. Monografia începe cu o Prefață - „Katyn – o traumă încă vie” (p. 5-16), – semnată de dr. Vasile Lucian, în care istoricul român face o prezentare a crimei comise de sovietici în martie-aprilie 1940 față de ofițerii polonezi, internați după cotropirea voievodatelor de est ale Poloniei (17 septembrie 1939). Autorul Prefeței scrie despre filmul „Katyn” al regizorului NDRZEJ Wajda, tatăl căruia a fost împușcat la Katyn.

Urmează Cuvântul-înainte la ediția germană (2015), apoi Cuvântul-înainte la ediția britanică (2020). Thomas Urban scrie că „misterul legat de masacrul de la Katyn a fost de multă vreme risipit”. Istoricii polonezi, precum și un mic grup de istorici ruși „au reconstituit cu acuratețe condițiile și desfășurarea evenimentelor”. Lista lucrărilor la această temă este lungă. Ceea ce și-a propus Thomas Urban a fost să analizeze consecințele „imediate produse de descoperirea gropilor comune din pădurea Katyn de către soldații Wehrmachtului în 1943: campaniile de propagandă și manevrele politice prin care ambele tabere au încercat să câștige opinia publică internațională de partea ei și, mai ales, să influențeze guvernele de la Londra și Washington” (p. 25).

Thomas Urban a prezentat istoria invaziei sovietice în Polonia (17 septembrie 1939), capturării ofițerilor polonezi mobilizați în voivodatele de est ale țării în condițiile în care conducerea Poloniei a ordonat forțelor ei militare să nu tragă în ruși, considerând în mod eronat, că Armata roșie a sărit în ajutorul polonezilor. Autorul a amintit sentimentele de ură ale lui Iosif Stalin față de polonezi. Aceste sentimente erau atât de puternice, scrie T. Urban, „încât i-a lichidat pe aproape toți membrii Partidului Comunist Polonez care se refugiaseră în URSS de teama persecuțiilor conducerii naționaliste de la Varșovia” (p. 39). În partea Poloniei, ocupată de germani, naziștii au promovat politica de exterminare nu doar a evreilor, ci și a intelectualilor polonezi: la ordinul guvernatorului general Hans Frank au fost omorâți cca 5 000 de intelectuali (p. 45). În teritoriile ocupate de sovietici, autoritățile au promovat politici asemănătoare celor naziste, îndreptate împotriva numiților „chiaburi” (rus. „culaci”) și altor numiți „exploatatori ai muncii omului de către om”: în scurt timp cca 1/10 din populația teritoriilor ocupate de sovietici era în închisori supraaglomerate, iar „execuțiile fără proces erau la ordinea zilei” (p. 48).

T. Urban a expus condițiile de supraviețuire a militarilor polonezi, internați de ruși: „din cei 8 500 de ofițeri capturați mai bine de 6 000 erau rezerviști, inclusiv 800 de medici. Ei au fost distribuiți în lagărele NKVD Kozelsk, Ostașkov și Starobilsk. În plus, mai erau 6 500 de ofițeri de poliție și de jandarmi, precum și elevi din școlile de ofițeri, funcționari ai serviciilor judiciare și ai administrațiilor militare. Zeci de mii de sergenți și soldați – numărul exact nu s-a aflat niciodată – au fost deportați în zonele îndepărtate ale Uniunii Sovietice la muncă silnică, mai ales la Cercul polar, în Siberia și în Kazahstan” (p. 53). Autorul monografiei prezintă condițiile mizerabile din lagărul de la Kozelsk (situat la 250 km de Moscova), în care au fost aduși cca 4 500 de internați polonezi, între ei fiind 16 clerici, dar și o femeie – singura femeie în lagăr, – aviatoarea Janina Lewandowska. T. Urban remarcă: condițiile din celelalte două lagăre erau asemănătoare – lipsa spațiului suficient pentru dormit (nu erau paturi, saltele, saci de paie și pături). Instalațiile de baie și spălătoriile erau sau insuficiente, sau improprii. Încăperile nu erau încălzite, bucătăriile erau lipsite de elementele de bază; lipseau cratițele, farfuriile și cănile, aprovizionarea cu apă era lamentabilă (vezi p. 57).

T. Urban a prezentat starea de spirit a ofițerilor polonezi, internați în cele trei lagăre, interogatoriile la care au fost supuși; este prezentat demersul din 5 martie 1940 al lui L. Beria, trimis Biroului Politic al CC al PC (b) al URSS, în care a cerut „aplicarea sentinței capitale – execuția” a 14 700 ofițeri polonezi internați în cele trei lagăre și a 11 000 de deținuți aflați în închisorile din „districtele din vestul Bielorusiei și Ucrainei” (așa sovieticii au numit voievodatele de est ale Poloniei, anexate de URSS în septembrie 1939 și introduse în Constituția URSS ca fiind părți componente ale Imperiului sovietic); vezi p. 63-64.

Urmează capitolul 3 „Călătorie spre moarte” (p. 67 și urm.) în care T. Urban prezintă operațiunea de scoatere a ofițerilor polonezi din lagăre, transportarea lor spre locurile de execuție, asasinarea lor „pe bandă rulantă”, aruncarea cadavrelor în gropi comune și acoperirea acestora cu pământ și plantarea copacilor (asta pentru a șterge urmele odioasei crime, comise de sovietici). Autorul revine asupra numărului total al polonezilor asasinați de NKVD în cele trei lagăre: 14 700 oameni, cifră ce coincide cu cea indicată de L. Beria în demersul său. T. Urban: printre cei uciși cu sânge rece de către zbirii sovietici au fost „35 de clerici, 11 generali, un amiral, peste 700 de ofițeri de stat-major, circa 1 450 căpitani și peste 6 000  de locotenenți și sublocotenenți. Majoritatea erau rezerviști. Printre cei omorâți se aflau circa 800 de medici, câteva zeci de profesori universitari de medicină, circa 300 de ingineri, majoritatea experți din industria de armament poloneză, și 200 de juriști. Se mai aflau printre ei și sute de profesori universitari de la alte discipline. Circa 900 dintre ei – cifra exactă nu s-a putut determina – erau evrei. Printre ei se afla și rabinul-șef al armatei poloneze, maiorul Baruch Steinberg…” (p. 79).

La 22 iunie 1941, împreună cu aliații, Germania hitleristă a atacat URSS, ceea ce a schimbat radical situația din Europa. În așa condiții Kremlinul a stabilit relații diplomatice cu guvernul polonez din exil, stabilit la Londra. T. Urban expune eforturile depuse de oficialii polonezi în vederea găsirii ofițerilor, dispăruți în URSS. Este prezentată o parte a dialogului întreținut de W. Sikorski cu I. Stalin în Kremlin (3 decembrie 1941). Tiranul I. Stalin a declarat cum că ofițerii polonezi „au evadat în Manciuria” (p. 96-97).

Autorul cărții examinează eforturile depuse de diferite persoane în vederea aflării sorții ofițerilor polonezi. Între acestea au fost, de ex., căpitanul de cavalerie József Czapski, șeful Serviciului de documentare al detenției și deportării polonezilor în URSS, creat la ordinul generalului W. Anders, comandantul forțelor militare poloneze constituite pe teritoriul URSS. T. Urban scrie despre militarii armatei lui W. Anders, despre marile probleme cu care s-au confruntat datorită atitudinii negative a sovieticilor. Aceste circumstanțe l-au determinat pe W. Anders să părăsească teritoriul URSS și să se retragă în Iran (1942). Sau, amiralul W. H. Standlei, ambasadorul SUA în URSS, care a trimis la Washington mai multe rapoarte despre misterul dispariției ofițerilor polonezi, iar în cadrul unei vizite la Casa Albă „l-a informat personal pe președintele F. D. Roosevelt” (p. 101).

Urmează capitolul 5 „Descoperirea gropilor” (p. 110 și urm.) în care T. Urban examinează operațiunea de dezgropare a cadavrelor la Katyn, studierea acestora de către medicii legiști germani, conduși de profesorul Gerhard Buhtz. Autorul prezintă un șir de fapte, depistate de legiștii germani: în una din gropi erau 12 straturi de morți. „Aproape toți purtau haine de iarnă… Lipsa oricărei infestări cu insecte dovedea că fuseseră înmormântați în sezonul rece” (p. 120). Un detaliu important, evidențiat de autor: o dovadă de netăgăduit a crimei comise de sovietici erau rănile provocate victimelor de baionete cu patru muchii, „așa cum numai Armata roșie și NKVD-ul aveau în dotare” (p. 122).

Autorul monografiei a continuat cu subiectul legat de încercarea ministrului nazist al propagandei Joseph Goebbels să folosească crima sovieticilor în scopul dezbinării Aliaților. Din cele citite ne convingem: cel puțin parțial J. Goebbels și-a atins scopul: guvernul polonez din exil a dat crezare comunicatului german, ceea ce l-a înfuriat pe I. Stalin și ca urmare relațiile diplomatice dintre guvernul polonez și cel sovietic au fost întrerupte, iar în perspectivă guvernul polonez de la Londra va fi izolat pe plan internațional.

În capitolul 8 „Eșecul campaniei propagandistice naziste în Occident” (p. 163 și urm.) T. Urban a studiat eforturile depuse de Germania nazistă în vederea convingerii opiniei publice occidentale că crima a fost comisă de sovietici. Germanii au creat Comisia Internațională Medicală (CIM) având în componență reprezentanți ai statelor aliate cu Germania nazistă, inclusiv România – medicul legist Alexandru Birkle (1896-1986). În aprilie 1943 Comisia a vizitat gropile comune de la Katyn și a prezentat un Raport final care, scrie autorul monografiei, „nu făcea referire directă la cei care săvârșiseră crimele” (p. 168).

Asta în pofida faptului că medicii legiști, membri ai CIM „nu aveau nici un fel de dubii că masacrul fusese înfăptuit de sovietici” (tot acolo). Autorul monografiei expune problemele cu care s-au confruntat medicii din CIM la revenirea lor la baștină. Important de reținut constatarea autorului: în propaganda difuzată J. Goebbels spusese atât de multe minciuni, încât atunci când a mărturisit adevărul, nimeni nu l-a crezut.

Urmează cap. 9 „Izolarea diplomatică a guvernului polonez în exil” (p. 185 și urm.), un capitol extins, în care autorul a demonstrat cum americanii, simpatizanți ai lui I. Stalin, au făcut tot ce le-a fost în puteri să-l convingă pe președintele F. D. Roosevelt cum că germanii sunt făptașii crimei de la Katyn. Autorul scrie: „Roosevelt personal n-a făcut niciodată vreo declarație publică despre această chestiune, dar Davies[2] a făcut-o pentru el: înainte de a pleca la Moscova (mai, 1943) a declarat presei că nu are nici un fel de îndoială asupra faptului că germanii sunt autorii masacrului de le Katyn și a pretins că președintele Roosevelt are aceiași opinie” (p. 186). Privind Marea Britanie: primul ministru W. Churchill nu s-a pronunțat prompt asupra autorilor masacrului; avea temerea că dacă ar fi susținut poziția guvernului polonez de la Londra risca mult să piardă alianța cu URSS în războiul împotriva Germaniei hitleriste. Sunt interesante paginile referitoare la moartea enigmatică a prim-ministrului polonez W. Sikorski (4 iulie 1943).

T. Urban a studiat și comentat raportul lui N. Burdenko (1876-1946), chirurg-șef al Armatei roșii, șeful „Comisiei speciale pentru determinarea și investigarea circumstanțelor executării prizonierilor de război polonezi de către cuceritorii germano-fasciști în pădurea de la Katyn” (NB! În denumirea Comisiei sovieticii deja au determinat făptuitorii crimei, asta în situația în care Comisia urma să stabilească, pe baza probelor, cine au fost ucigașii). Sovieticii au început cercetările în ianuarie 1944; autorul cărții a expus toate nuanțele investigației sovietice, scopul căreia a fost „demonstrarea„ cum că germanii au fost autorii masacrului. Dar, scrie autorul, erau multe probe ce nu se încadrau în „argumentația” sovieticilor. De reținut: în Comisia Burdenko nu a fost inclus nici un etnic polonez, deși în URSS erau destul de mulți polonezi, unii din ei chiar fiind mari simpatizanți ai lui I. Stalin.

T. Urban a examinat soarta martorilor incomozi pentru sovietici ai crimei de la Katyn – medicilor legiști din cadrul CIM, a ziariștilor, care au vizitat locul crimei etc., (vezi cap. 11).

Deosebit de interesant, cu publicarea unor noii detalii, este capitolul întitulat „Înfrângerea Kremlinului la Procesul de la Nürnberg” (p. 290 și urm.). Autorul cărții scrie că sovieticii n-au avut suficiente argumente care ar fi demonstrat că nu ei, ci germanii au fost autorii masacrului.

Pentru opinia publică occidentală, scrie autorul, lucrurile privind crima de la Katyn încep să se lămurească în anii Războiului rece. În acea perioadă, în afară de publicarea multor mărturii, documente etc., a fost creată Comisia Madden[3], care a cercetat amănunțit diverse rapoarte, a audiat martori etc. și a tras concluzia: „Polonezii fuseseră împușcați de NKVD în primăvara anului 1940” (p. 355).

Autorul monografiei a studiat și interpretările problemei Katyn în cadrul blocului țărilor socialiste, în special Polonia și URSS. Studiul ajunge și la promotorul restructurării URSS și a transparenței Mihail Gorbaciov (capitolul este întitulat „Erorile și trucurile lui Gorbaciov, p. 391 și urm.). Pe scurt: s-ar fi părut – în plină liberalizare a regimului comunist sovietic, când istoricii polonezi și ruși au descoperit și publicat documente ce demonstrau fără tăgadă că sovieticii au fost autorii masacrului, M. Gorbaciov, care a avut la dispoziție documentele fundamentale, cele semnate de I. Stalin et K⁰, le-a citit, dar nu a avut curajul să le dea publicității. Autorul citează spusele lui Gorbaciov: „Vă puteți imagina ce înseamnă aceste documente? Nimănui nu trebuie să i se spună nimic despre asta. Eu decid cine poate ști” (p. 398).

În sfârșit, dar nu mai puțin important decât celelalte, ultimul capitol „De la cooperare înapoi la confruntare” (p. 411 și urm.). Autorul a analizat politica actualei conduceri a Federației Ruse și constată, pe bună dreptate, că în realitate, este vorba de o revenire pe pozițiile staliniste: Kremlinul a sistat investigațiile privind criminalii de război, sunt intimidați istoricii care cercetează acest caz, iar Societatea „Memorial” a fost scoasă în afara legii.

Cartea se încheie cu concluziile autorului, Epilog, și Postfață, semnată de cunoscutul scriitor și istoric Matei Cazacu (Paris). Autorul Postfeței a prezentat succint soarta intelectualilor români, nevoiți să părăsească România, aflată sub dominație sovietică. Un lucru merită reținut: Matei Cazacu citează din lucrarea lui T. Snyder: „În 1936, 54 % din generali și 64 % din ofițerii formând aparatul central al NKVD de la Moscova erau evrei. La 17 noiembrie 1938, ei reprezentau doar 20 % din total, iar în 1930 sub 4 %. În acest ultim an, rușii reprezentau două treimi din gradați, restul fiind dominat de georgieni, oamenii noului lor șef, Beria, și ai lui Stalin” (p. 443).

În încheiere vom menționa că am citit o carte de excepție, bine documentată, bine expusă, cu prezentarea multor personaje din perioada respectivă.

Felicitări autorului! Felicitări Editurii Corint pentru munca depusă la publicarea acestei cărți!

PS. În martie-aprilie 2025 se vor împlini 85 de ani de la comiterea crimei de la Katyn și 35 de ani din ziua (13 aprilie 1990) când Agenția oficială a URSS TASS a recunoscut: crima a fost comisă de regimul stalinist și că„ partea sovietică își exprimă cele mai sincere condoleanțe pentru tragedia de la Katyn și declară că este una din cele mai grave crime ale stalinismului” (p. 405).

Ținând cont de cele de mai sus, împreună cu Biblioteca Adam Mickiewicz din Chișinău, Asociația Istoricilor din Republica Moldova „Alexandru Moșanu” va organiza o Masă rotundă consacrată comemorării polonezilor – victime ale masacrului de la Katyn, la care va fi prezentată și monografia lui T. Urban.

Masa rotundă se va desfășura joi, 22 ianuarie 2025, Chișinău, str. Lech Kaczynski, 2/1 (Telecentru), începutul la ora 14.00.

Invităm persoanele interesate.

anatol_petrencu@yahoo.com

9 ianuarie 2025