Istoricul englez Geoffrey Roberts a scris monografia „Biblioteca lui Stalin. Dictatorul și cărțile sale”, tradusă în limba română și publicată de Editura Corint (București)[1]. În Prefață dr. Sorin Cristescu afirmă: „Ne aflăm în fața unei realizări istoriografice remarcabile: sub titlul Biblioteca lui Stalin (…), istoricul britanic Geoffrey Roberts (n. 1952), ne prezintă de fapt o lucrare care s-ar fi putut întitula la fel de bine Gândirea lui Stalin sau Ideologia lui Stalin. Imboldul de a elabora acest studiu de amploare asupra gândirii lui Stalin a venit de la faptul că după 1990 arhivele sovietice s-au deschis și s-a aflat că dictatorul deținea o bibliotecă imensă ce reunea 25 000 de volume, ziare și pamflete și peste patru sute de texte marcate și adnotate. Aceasta a fost biblioteca studiată de Roberts” (p. 5).

Urmează Introducerea întitulată „Cărturarul de la Kremlin” (p. 13-20), în care autorul, Geoffrey Roberts, scrie că această carte „explorează într-un mod unic viața intelectuală și biografia lui Iosef Vissarionovici Stalin, unul dintre cel mai sângeroși dictatori ai istoriei, prin prisma bibliotecii sale personale” (p. 13). Geoffrey Roberts scrie că I. Stalin a fost un „cititor înrăit și autodidact, colecționarea de cărți ș-a pasionat pe Stalin și l-a urmărit pe tot parcursul vieții sale” (ibidem). În continuare, autorul monografiei prezintă esența capitolelor cărții; vom ține cont de aceste rezumate și vom expune capitolele în calitate de cititori.

Originalitatea cărții citite constă în faptul că autorul prezintă un „altfel de Stalin”, un Stalin care a citit cu pasiune cărți din domenii diferite, în special – istorie; a citit multă literatură artistică (clasicii literaturii ruse, în primul rând); a citit cu mare interes tot ceea ce a scris V. Lenin, alți autori marxiști și, bineînțeles – a colecționat cărți, adunându-și o impresionantă bibliotecă personală. Geoffrey Roberts a prezentat personalitatea dictatorului Stalin prin studierea bibliotecii lui, a notelor ce le făcea Stalin pe marginea paginilor citite, iar mai la sfârșitul cărții Stalin este analizat în calitatea lui (neoficială) de redactor-șef al unor cărți importante (vom reveni mai jos).

Capitolul 1 al cărții se întitulează „Tiran sângeros și șoarece de bibliotecă” (p. 21 și urm.). Autorul face o prezentare de ansamblu al lui Iosif Stalin, celui mai sângeros dictator din istoria omenirii, căruia i se atribuie fraza „Moartea unui om e o tragedie; moartea a milioane de oameni este doar statistică” (p. 23).

Geoffrey Roberts îl prezintă pe Stalin-cititorul; din copilărie, scrie autorul, – îi plăcea lectura; devenind activist politic de stânga, Stalin a citit operele lui K. Marx, F. Engels, V. I. Lenin, el „devora și operele clasicilor literaturii occidentale și rusești, cum ar fi Dostoievski, Gogol, Cehov, Shakespeare, Cervantes, Schiller, Heine, Hugo, Thackeray și Balzac” (p. 25).

Autorul cărții a constatat că liderii bolșevici considerau: scrisul și cititul era „un mijloc de emancipare individuală și colectivă, de eliminare a ideologiei burgheze și înapoierii culturale, precum și o cale spre atingerea unei conștiințe comuniste superioare” (p. 30). G. Roberts a atras atenția la politica bolșevicilor de a întemeia biblioteci, accesibile publicului larg; autorul aduce date statistice privind numărul de biblioteci, de cărți etc.: este prezentată și biblioteca lui Stalin.

În capitolul 2, „În căutarea biografiei perfecte” (p. 41 și urm.) autorul a analizat biografia dictatorului și a constatat că Stalin „nu a ținut vreun jurnal și nu și-a scris memoriile și nu a manifestat vreun interes deosebit pentru istoria sa personală”. În același timp, Stalin „s-a străduit foarte mult să-și contureze cu o cât mai mare atenție atât biografia, cât și arhiva de documente lăsată în urmă, care aveau să fie examinate de biografii săi” (p. 41). G. Roberts analizează biografia lui Stalin, scrisă de Henri Barbusse (1935), tradusă în limba rusă (1936), dar scoasă din circulație deoarece mulți oameni politici, menționați de scriitorul francez, au ajuns victime ale epurărilor lui Stalin, respectiv – deveniseră eroi negativi. Așa cum a menționat autorul ceva mai sus, Stalin nu a fost preocupat de propria lui biografie, asta pentru că el „privea numeroasele sale articole, discursuri, prelegeri, broșuri și cărțulii drept o moștenire intelectuală vitală și acestea erau lucrările pe care dorea să le încadreze în scrierea biografiei lui” (p. 17). Autorul menționează că, deși în 1939 fusese publicată „Scurta biografie a lui Stalin”, totuși „un proiect mai apropiat de inima lui Stalin a fost publicarea lucrărilor sale complete. Articole, pliante, scrisori, discursuri, declarații, rapoarte, interviuri și contribuții la teoria marxistă, toate acestea au fost texte care i-au schițat viați politică, au marcat etapele acesteia și au consemnat cele mai importante gânduri ale sale” (p. 59). G. Roberts analizează procesul de pregătire pentru tipar a operelor lui I. Stalin (în total au fost 13 volume).

În capitolul 3, „Scris, citit și revoluție” (p. 70-199), G. Roberts expune anii de tinerețe ai viitorului dictator, combate versiunea cum că Stalin ar fi fost liderul unei bande de copii, dimpotrivă, scrie autorul, Stalin a fost „unul din cei mai buni elevi ai orașului” (p. 75), (orașului lui natal Gori). Autorul afirmă că Soso (așa era poreclit Stalin în tinerețe) a scris versuri, a citit mult și, scrie autorul, – „nu a existat nici o carte pe care să o fi studiat mai intens decât Biblia” (p. 80). Autorul cărții scrie că bolșevicii acceptau libertatea religioasă, însă își rezervau dreptul de a milita împotriva religiei și urmează un citat – afirmația lui Stalin din 1906: „Social-democrații vor combate toate formele de persecuție religioasă (…), vor continua agitația împotriva catolicismului, protestantismului și a religiei Bisericii Ortodoxe pentru a obține triumful perspectivei socialiste mondiale” (p. 81). Autorul cărții a analizat politica lui Stalin față de Biserică pe parcursul aflării acestuia la putere; de reținut: în timpul Marii Terori (1937-1938) regimul bolșevic a închis 14 000 de biserici, iar 35 000 de „servitori ai cultelor religioase” au fost arestați. Drept urmare, „în anul 1939, în URSS existau mai puțin de 1 000 de biserici ortodoxe, față de cele 50 000 existente în perioada Rusiei țariste” (p. 84).

Studierea activității auto didactice a lui I. Stalin l-a adus pe autorul cărții la concluzia că dictatorul de la Kremlin „nu se considera nici muncitor, nici țăran, ci, de fapt, un intelectual a cărui sarcină era aceea de a răspândi iluminarea și conștiința socialistă. Această alegere fundamentală a unei identități intelectuale a fost cea care a motivat angajamentul său fanatic, care l-a însoțit de-a lungul întregii sale vieți, pentru lectură și autoperfecționare” ( p. 90).

În capitolul 4, întitulat „Povestea și soarta bibliotecii unui dictator” (p. 120 și urm.) autorul monografiei menționează cererea lui Stalin de a clasifica cărțile din biblioteca lui, „nu în funcție de autori, ci în funcție de subiect” (p. 120). Sunt reproduse sfaturile lui I. Stalin cum să aranjeze biblioteca. Autorul a studiat soarta bibliotecii lui Stalin și a constatat că după moartea dictatorului, dar mai ales după critica numitului „cult al personalității” (februarie 1956), cărțile și manuscrisele au fost repartizate în diverse instituții, astfel că biblioteca, așa cum era pe timpul lui Stalin, nu mai este; autorul cărții a fost nevoit să caute piese din biblioteca lui Stalin în diverse locuri, iar multe cărți au dispărut.

Sunt interesante mărturiile, depistate de  G. Roberts, referitoare la cât și cum citea Stalin. Autorul îl citează pe Sergo, fiul lui Lavrentii Beria, care afirma că Stalin obișnuia să citească câte 500 de pagini pe zi (vezi p. 129). G. Roberts subliniază că afirmația este probabil falsă „din cauza volumului imens de muncă pe care Stalin trebuia s-o efectueze” (ibid.). Alte mărturii, aduse de autor: Stalin spusese că-și stabilise „o cotă zilnică, mai precis 300 de pagini de literatură sau de alte feluri de scrieri pe care trebuia să le citească în fiecare zi” (ibid.). În continuare, autorul face trimitere la mărturisirile poetului sovietic Demian Bednîi, a cărui bibliotecă personală număra 30 000 de volume, care spunea că Stalin împrumuta la el cărți și le restituia, dar erau cazuri când pe pagini rămâneau amprente unsuroase. Este greu de crezut, asta pentru că vine în contradicție cu alte fapte ce demonstrează atitudinea grijulie a lui Stalin față de cărți.

Capitolul 5, „Bleah! Aiureli! Pometki-urile lui Stalin” (p. 171-296). În acest compartiment autorul a analizat notele de pe marginea paginilor, făcute de Stalin pe cărțile din biblioteca lui personală (rusește пометки – însemnări, note). Este important acest segment al studiului pentru că notele dictatorului demonstrează atitudinea lui Stalin față de diverse opinii, poziții, afirmații etc. ale autorilor, cărțile cărora le-a citit. Astfel, Stalin a scris note dezaprobatoare „ha-ha”, „gogomănie”, „prostie”, „tâmpenie”, „ticălos” etc., dar și de satisfacție – „da, da”, „de acord”, bine”, „perfect” etc. (vezi p. 174).

Capitolul 6 este întitulat „Inginerie inversă. Stalin și literatura sovietică” (p. 297-328), în care autorul pornește de la afirmația lui Stalin: scriitorii în societatea sovietică sunt „ingineri ai sufletelor umane” (p. 307) și face o amplă prezentare a relației lui Stalin cu scriitorii sovietici, a recomandărilor ce le făcea dictatorul, îndreptându-i pe scriitori spre realismul socialist. Autorul cărții analizează și subiectul legat de Stalin și producția cinematografică sovietică, el, Stalin, fiind un mare fan al filmelor. G. Roberts scrie că Stalin (se spune) a vizionat filmul artistic Ceapaev de 38 de ori![2] (p. 312).

Este interesant și compartimentul „Premiile lui Stalin” (p. 322). Premiul Stalin era destul de consistent: 100 000 de ruble. În total, scrie autorul, au fost înmânate peste 11 000 de premii Stalin pentru realizări importante în știință, tehnică, în domeniul culturii etc. 264 de premii au fost acordate scriitorilor. Așa cum scrie autorul, în pofida faptului că era o comisie pentru nominalizarea premiilor, totuși, cea mai competentă persoană era Stalin. Autorul l-a citat pe Dmitri Șepilov, membru al comisiei care a afirmat: „Stalin era probabil mai bine pregătit pentru asemenea discuții decât oricine altcineva. Întotdeauna citea cu atenție literatura curentă și-și găsea timp să citească tot ce avea o semnificație artistică, socială sau economică” (p. 323).

Ultimul capitol al cărții se numește „Redactor-șef al URSS” (p. 329-360). Din cele scrise de  G. Roberts reținem următoarele: Stalin s-a implicat în redactarea textelor pentru „a îmbunătăți claritatea și acuratețea, dar, uneori, simțea nevoia de a modifica substanța textului, mai ales dacă acesta avea o importanță politică majoră. El a procedat astfel în cazul celor cinci texte-cheie tratate în acest capitol: Cursul scurt de istorie a Partidului Comunist (b) al Uniunii Sovietice (1938), secțiunea interbelică a volumului II din Istoria diplomației (1941), a doua ediție a biografiei sale scurte, Iosif Stalin (1947), broșura polemică Falsificatorii istoriei (1948) și Economia politică, un manual sovietic din 1954” (p. 330; publicat în 1954). Autorul aduce exemple cum Stalin corecta textele. De ex., era scris „Rusia – închisoarea popoarelor”, Stalin a corectat „Rusia țaristă – închisoarea popoarelor” și altele (p. 332).

Cartea se încheie cu Concluzie „Dictatorul care iubea cărțile” (p. 361-366), în care autorul a rezumat studiul realizat. Fără nici o îndoială, cartea citită este o realizare excelentă a istoricului Geoffrey Roberts. Recomandăm această carte pentru lectură tuturor celor ce se interesează de personalitatea dictatorului Stalin, de capacitățile intelectuale ale acestuia, de politicile promovate în domeniul educației, culturii, ideologiei etc.

Felicitări autorului.

Felicitări Editurii Corint!

anatol_petrencu@yahoo.com