Este vorba despre un panel de discuție ucraineano-român ce a avut loc pe data de 4 august anul curent, în regim on-line, pe tema „1940: problema Bucovinei și a Basarabiei în spațiul geopolitic și geostrategic”. Evenimentul a fost organizat de Universitatea Națională „Iurii Fedkovici” din Cernăuți, de Centrul de Studii Bucovinene și Fondul de Caritate „Resurse și Inițiative Publice”.

Subiectele de discuție, puse de organizatori au fost: 1) 1940: o perspectivă prin prisma realităților geopolitice moderne și 2) Interpretări ucrainene și românești ale evenimentelor istorice din 1940: în căutarea algoritmilor de înțelegere reciprocă.

Moderatorii acestei Mese rotunde au fost dna Anna Skoreiko, doctor în istorie, conferențiar universitar, profesor asociat la Catedra de Istorie a Ucrainei, Director al Centrului de Studii Bucovinene al Universității Naționale „Iurii Fedkovici” din Cernăuți; dl Serhii Hakman, doctor în istorie, conferențiar universitar, vicepreședintele Fondului de caritate „Resurse și Inițiative Publice”, director adjunct al Centrului Regional Cernăuți pentru Formare Continuă și dl Ștefan Purici, doctor în istorie, profesor universitar, prorectorul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava (România).

La început, participanții la Masa rotundă au ascultat două comunicări, prezentate de dl Oleksandr Lysenko, doctor habilitat în istorie, profesor universitar, șeful Catedrei de Istorie a Ucrainei în perioada celui de-al Doilea Război Mondial din cadrul Institutului de Istorie a Ucrainei a Academiei de Știință a Ucrainei, Kiev (textul discursului vezi mai jos, Anexa nr. 1) și de dl Constantin Hlihor, doctor, președintele Societății Științifice Române pentru Studii Interdisciplinare, profesor asociat la Facultatea de Istorie a Universității din București (Textul comunicării vezi mai jos, Anexa nr. 2).

După expunerea discursurilor de bază au luat cuvântul prof. univ. dr. Ștefan Purici, conf. univ. dr. Serhii Hakman, dr. Marian Olaru, directorul Institutului ,,Bucovina” al Academiei Române (Rădăuți, România), conf. univ. dr. Oleksandr Novosiolov, Universitatea Națională Carpatică „Vasyl Stefanyk” (Ivano-Frankivsk, Ucraina), dr. Dorin Dobrincu, cercetător științific la Institutul de istorie „A. D. Xenopol” al Academiei Române, Filiala Iași; Andriy Krasnozhon, doctor habilitat în istorie, profesor universitar, rector al Universității Pedagogice Sud-Ucrainene „K. Ushinsky”, Odesa, Yevhen Magda, doctor în științe politice, profesor asociat la Universitatea Tehnică Națională a Ucrainei „Institutul Politehnic I. Sikorsky din Kiev”, director al ONG-ului „Institutul de Politică Mondială” (Kiev, Ucraina), Dorin Popescu, doctor în filosofie, analist politic, diplomat, președinte al Asociației „Casa Mării Negre / Black Sea House” (Constanța, România), Anatolii Kruglashov, doctor habilitat în științe politice, profesor universitar, șef al Departamentului de Științe Politice și Administrație Publică al Universității Naționale „Iurii Fedkovici” din Cernăuți (Ucraina), dr. Florin Stan, funcționar consular la Consulatul General al României la Cernăuți (Ucraina), Nataliia Nechaieva-Yuriichuk, doctor în istorie, șefa filialei Fondului de Caritate „Resurse și Inițiative Publice” în Regiunea Cernăuți, conferențiar al Catedrei de Științe Politice și Administrație Publică al Universității Naționale „Iurii Fedkovici” din Cernăuți (Ucraina).

Din partea istoricilor basarabeni au fost prezenți subsemnatul și dl Ion Negrei, vice-președintele Asociației Istoricilor din Republica Moldova „Alexandru Moșanu”.

Subsemnatul am felicitat organizatorii Panelului de discuție ucraineano-român și am mulțumit pentru invitația de a participa. Am subliniat rolul deosebit de important în explicarea evenimentelor din iunie 1940 – iunie 1941, și anume: anexarea de către URSS a teritoriilor românești Basarabia, nordul Bucovinei, Ținutului Herța, cu populație majoritar românească, crearea numitei RASSM (în octombrie 1924) – cap de pod pentru anexarea Basarabiei, sovietizarea restului României și Balcanilor și constituirea, în august 1940 a numitei RSSM, din teritorii preponderent românești la care au fost adăugate șase raioane din stânga Nistrului (teritorii ale RSS Ucraineană). Sunt de actualitate urmările imediate și de durată ale anexării Basarabiei, nordului Bucovinei, Ținutului Herța (deportarea din iunie 1941, sovietizarea populației etc.

Dl Ion Negrei a vorbit despre marea importanță a problemelor abordate, în condițiile în care atât R. Moldova, cât și Ucraina tind să acceadă în UE și NATO, precum și despre o problemă „uitată” atât de istoricii români, cât și de cei ucraineni, și anume – raporturile ucraineano-române (basarabene) în vara-toamna anului 1917.

La final, moderatorii au tras concluzii pe baza celor discutate.

Expunerile au fost făcute în limbile română și ucraineană, dl dr. Serhii Hakman făcând rezumatul în limba română (la expunerea în limba ucraineană) și viceversa, fapt pentru care îi mulțumim foarte mult.

În încheiere: Masa rotundă, organizată de colegii ucraineni a avut un succes deplin, fapt pentru care îi felicităm și le mulțumim încă o dată. Rămâne să continuăm acest început de dialog, în conferințe științifice, simpozioane etc., atât on-line, cât și cu prezența fizică.

Am mulțumit ucrainenilor, Forțelor Militare ale Ucrainei pentru rezistența opusă ocupantului rus, luptă eroică care ne apără pe noi, cei din Republica Moldova, de o nouă cotropire rusească.

SLAVĂ UCRAINEI!

anatol_petrencu@yahoo.com

Anexa nr. 1

Discursul

Dlui Oleksandr Lysenko, doctor habilitat în istorie, profesor universitar, șeful Catedrei de Istorie a Ucrainei în perioada celui de-al Doilea Război Mondial din cadrul Institutului de Istorie a Ucrainei a Academiei de Știință a Ucrainei (Kiev, Ucraina)

Traducerea textului de dl dr. Serhii Hakman

Dragi colegi români și ucraineni!

Lumea globalizată modernă este suprasaturată de provocări de natură politică, economică, socio-culturală, umanitară, etno-confesională. Unele dintre ele au un potențial generator de conflicte, cu acțiune întârziată sau prelungită. În unele cazuri, tendințele periculoase pot fi neutralizate grație eforturilor comune, consolidate a două sau mai multe state, alteori sunt latente și ies la suprafață doar ocazional și, în cele din urmă, se întâmplă să explodeze în ciocniri aprinse, războaie informaționale și confruntări armate. Această ultimă opțiune este cea pe care o experimentăm astăzi în legătură cu războiul Federației Ruse împotriva Ucrainei. Cercetătorii ucraineni interpretează această confruntare existențială ca una dintre fazele luptei seculare a poporului nostru împotriva colonialismului și imperialismului rusesc. Între timp, Kremlinul exploatează mituri istorice mistificate și falsificate pentru a justifica agresiunea și genocidul.

Având în vedere circumstanțele de mai sus, este necesar să se sublinieze locul special al politicii istorice și comemorative în relațiile internaționale moderne. De fapt, vorbim despre instrumente de inginerie socială, o influență profundă asupra conștiinței de masă cu scopul mobilizării ei.

Sper că organizatorii întâlnirii mă vor ierta pentru abaterea de la tema centrală. Motivația mea constă în necesitatea de a înțelege operațiunile intelectuale în contexte istorice largi și de a stabili o cooperare sistematică între istoricii celor două țări.

Ar fi naiv să sperăm că întâlnirea de astăzi va oferi o oportunitate de a discuta întregul complex de probleme complexe, care fac obiectul interesului nostru reciproc. Dar este foarte posibil să identificăm momente cheie în istoria comună a celor două popoare vecine, să poziționăm agenda pentru viitor, să formulăm principalii vectori de cooperare pentru viitor.

Așadar, mi se pare important să ne concentrăm asupra a 4 aspecte.

1. Problemele memoriei istorice.

Tradițiile și obiceiurile istorice ale poporului român și celui ucrainean, particularitățile mentalității și practicilor spirituale, traiectoriile de formare a identității și statalității determină modelele memoriei colective, corporative și individuale. În același timp, unele segmente ale trecutului nostru se suprapun în esență, iar memoria lor este formată dintr-o singură matrice istorică. Acest lucru nu exclude viziuni diferite asupra unor astfel de perioade istorice. Al Doilea Război Mondial demonstrează clar mecanismele menționate mai sus. Atât pentru poporul român, cât și pentru cel ucrainean, războiul a devenit un adevărat test și a dat naștere unor tendințe și evoluții socio-politice, juridice și etice interne contradictorii. Dihotomia celui mai mare conflict armat este marcată de fenomene dificil de perceput și explicat modern. România a luptat împotriva URSS în alianță cu Germania. Organizația Naționaliștilor Ucraineni a căutat o alianță cu Berlinul, în speranța de a transforma astfel Ucraina sub-sovietică într-un stat independent. În final, atât România, cât și OUN au fost dezamăgite de Germania. Bucureștiul s-a alăturat rândurilor Coaliției Anti-Hitler, iar OUN a continuat confruntarea inegală cu regimurile totalitare nazist și sovietic.

Exista însă și o altă zonă de interes reciproc, unde interesele ucrainenilor și românilor se intersectau: teritoriul Bucovinei și regiunea de sud-vest, inclusiv regiunea Odesa. Bucureștiul a revendicat aceste teritorii. Stalin a redesenat harta frontierelor în funcție de propriile considerații. Indiferent cum percepem astăzi evenimentele din acea vreme, menținerea status quo-ului și a inviolabilității frontierelor reprezintă baza dreptului internațional, iar guvernele celor două țări respectă aceste principii. Însă pentru cercetători, rămâne un câmp vast de interpretări ale evenimentelor din 1940-1947, când, în sfârșit, pe 10 februarie 1947, a fost semnat tratatul de frontieră sovieto-român.

Majoritatea populației din Basarabia de Sud și Bucovina de Nord a perceput pe bună dreptate sosirea Armatei Roșii în 1940 ca pe o ocupație. După iunie 1941, populația regiunii sovietice Odesa și a Podiliei a perceput trupele germane și române ca ocupanți. S-a scris mult despre acest lucru în România și Ucraina, așa că nu are rost să detaliem situația aici. Merită de menționat doar un lucru: memoria istorică este un domeniu foarte delicat. Acțiunile mnemonice ale statului, ale forțelor politice individuale și ale instituțiilor publice sunt capabile să o activeze atât cu încărcătură pozitivă, cât și negativă. Prin urmare, este necesar să acționăm aici destul de atent și responsabil.

Politica comemorativă poate fi definită ca un sistem de măsuri care vizează conservarea, interpretarea și difuzarea memoriei colective a trecutului. Poate face parte din politica istorică, dar are un context cultural și social mai larg.

Obiectiv:

– Conservarea patrimoniului istoric

– Onoarea victimelor și a eroilor

– Crearea unui spațiu pentru dialog public. Sprijinirea identității culturale

Instrumente:

– Muzee, arhive, monumente

– Practici comemorative (zile de comemorare, ceremonii)

– Filme documentare, literatură

– Inițiative publice și proiecte de memorie

2. Probleme ale politicii istorice.

Politica istorică este înțeleasă ca activitatea intenționată a statului sau a altor actori (mass-media, instituții de învățământ, organizații publice) cu scopul de a forma o anumită viziune asupra istoriei în societate.

Obiectiv:

– Formarea identității naționale

– Legitimizarea politicii moderne prin narațiuni istorice

– Contracararea influențelor informaționale externe

– Consolidarea societății

Instrumente:

– Programe educaționale și manuale școlare

– Discursuri publice ale politicienilor

– Acte legislative (de exemplu, legi privind decomunizarea)

– Campanii media

– Monumente, memoriale, denumiri de străzi

În Ucraina s-a făcut mult pentru analiza comparativă a politicilor istorice din Rusia și Ucraina, Ucraina și Polonia, dar foarte puțin – din Ucraina și România. Numai pe baza unei astfel de analize profesionale se poate trece la dezbaterea posibilităților de corectare a unei astfel de politici, ținând cont de interesele strategice pe termen lung ale cooperării dintre cele două țări.

3. Probleme ale responsabilității istorice.

Cele opt decenii, care ne despart de sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial fac ca problema responsabilității istorice să fie relevantă. Nevoia urgentă de discutare a acesteia este determinată nu numai de prezența unor lacune teoretice neexplorate, ci și de motive pur practice, legate de necesitatea reformatării și reprogramării politicii istorice și comemorative în multe țări ale lumii nu numai în contextul celui de-al Doilea Război Mondial, ci și al războiului ruso-ucrainean modern.

Subiectul specificat rămâne extrem de sensibil și chiar delicat. La urma urmei, responsabilitatea istorică nu înseamnă doar recunoașterea vinovăției, ci și disponibilitatea pentru compasiune, dialog și dezvoltarea unei viziuni comune asupra unor probleme complexe.

Definiția cheie – „responsabilitatea istorică” – este asociată cu conștientizarea și acceptarea consecințelor evenimentelor istorice, deciziilor și acțiunilor elitelor politice, a statelor, a comunităților etnice și de altă natură, precum și ale indivizilor. Structura conceptului distinge:

• recunoașterea evenimentelor trecute, conștientizarea și acceptarea faptelor istorice, chiar și în cazurile în care acestea au un context negativ, traumatic sau controversat;
• conservarea memoriei în scopul consemnării anumitor evenimente și studiului lor științific, socio-politic, juridic;
• responsabilitatea pentru acțiunile generațiilor anterioare, recunoașterea responsabilității pentru crimele din trecut, măsuri care vizează corectarea nemulțumirilor și nedreptăților istorice;
• luarea în calcul a lecțiilor istoriei pentru a evita greșelile în practicile politice actuale și viitoare.

Există o diferență semnificativă între responsabilitatea istorică și cea politică. Responsabilitatea istorică se încadrează în domeniul conștientizării și recunoașterii evenimentelor complexe din trecut și este asociată cu evaluarea acțiunilor predecesorilor, o analiză imparțială a greșelilor și realizărilor, precum și cu încercările de a dobândi și asimila lecții instructive. Responsabilitatea istorică se realizează prin recunoașterea crimelor din trecut, comemorarea evenimentelor controversate din trecut sau prin discuții publice despre perioade dihotomice ale istoriei și rolul cohortelor individuale și al indivizilor în acestea. Un exemplu clasic în acest sens este Republica Federativă Germania, a cărei conducere a recunoscut oficial crimele regimului nazist și ia măsuri sistematice în spațiul comemorativ, științific și educațional. Responsabilitatea politică se referă la acțiunile din cadrul realității politice existente și privește deciziile luate de grupurile politice, consecințele acestora pentru societate și comunitatea internațională, precum și mecanismele de tragere la răspundere pentru greșeli, abuzuri sau fapte ilicite.

Răspunderea politică poate lua o formă juridică (de exemplu, prin urmărire penală sau punerea sub acuzare) sau morală (pierderea încrederii alegătorilor sau susținătorilor, pierderea imaginii, distanțarea publică sau izolarea).

Fenomenologia responsabilității istorice este legată de conceptul de vinovăție istorică. Vina istorică este o dorință de a-și asuma o parte din ceea ce este condamnat și pedepsit, precum și o obligație de a corecta consecințele negative ale anumitor acțiuni din trecut.

Atât Ucraina, cât și România au un drum lung de parcurs în domeniul responsabilității istorice, iar schimbul acestei experiențe dificile poate fi, de asemenea, reciproc benefic.

4. Voința politică și inițiativele publice.

Întrucât cele expuse mai sus au vizat în principal aspecte politice, trebuie menționat că voința politică este de o importanță decisivă pentru rezolvarea majorității problemelor, care se află încă în sertarele întunecate ale trecutului. Decizia politicienilor ambelor țări determină alegerea strategiei pentru viitor. În același timp, societatea civilă are propria sa misiune. Acestea sunt inițiative ale instituțiilor nestatale în domeniul educației și practicilor mnemonice. Oamenii de știință care sunt capabili să formuleze și să ofere societății și statului proiecte care vizează rezolvarea problemelor complexe ale trecutului în afara discursului politic și ideologic ar trebui să își spună cuvântul.

În cele din urmă, nu trebuie ignorate posibilitățile „diplomației populare”. Acordarea de azil de către guvernul român refugiaților ucraineni, turismul și evenimentele culturale și educaționale sunt capabile să creeze un climat pozitiv în relațiile dintre cele două state, precum și o bază pentru o apropiere și o înțelegere ulterioară. Acest lucru nu exclude controversele științifice aprinse, ci, dimpotrivă, încurajează cooperarea și implementarea unor proiecte științifice comune, așa cum procedăm și astăzi.

 

Anexa nr. 2

Discursul

Dlui rof. univ. dr. Constantin Hlihor, Societatea Științifică Română de Cercetări Interdisciplinare Facultatea de Istorie a Universității din București

De ce și cum se schimbă ordinea în politica internațională. Considerații istorice și geopolitice

Lume internațională se găsește astăzi într-o dinamică imprevizibilă percepută și definită în moduri diferite atât de mediul academic dar și de cel politic și diplomatic. Unii o văd ca pe o tranziție, alții ca pe o dezordine ce trebuie adusă la starea de normalitate. Acest fenomen este unul natural în evoluția istorică a relațiilor internaționale după pacea de la Westfalia. De-a lungul istoriei, ordinea mondială a fost modelată de cicluri de tranziții de putere, caracterizate de ascensiunea și declinul unor mari puteri, de schimbarea de alianțe și a priorităților politice, economice și strategice de către liderii marilor puteri aflați într-o permanentă competiție pentru hegemonie regională sau globală. În cei peste o sută de ani de la instituirea Ligii Națiunilor „sistemul internațional s-a transformat continuu încât astăzi, însă, ordinea mondială se află într-un moment critic, trecând către un cadru multipolar în care influența este dispersată între o gamă diversă de actori, inclusiv economii emergente, puteri regionale și entități nestatale.[1] În esența ei – dacă luăm în calcul legitimitatea și sistemul de norme și principii – ordinea internațională respectă formula de pace negociată de marii învingători ai celui de-al Doilea Război Mondial. Aceștia au dorit să elimine limitele și idealismul vechii formule de organizare a păcii care a modelat Societatea Națiunilor și politica de securitate colectivă. Principiul pe care a funcționat aceasta s-a bazat pe o formulă care stabilea că „un atac asupra unuia este un atac asupra tuturor”. Fondatorii considerau că un stat care ar trece la agresiune împotriva altui stat s-ar confrunta cu perspectiva sigură a luptei nu doar cu potențiala victimă, ci și cu toți ceilalți membri ai sistemului, care ar face orice sacrificiu necesar pentru a salva statul atacat[2]. Numai că realitatea politică generată de comportamentul statelor nemulțumite de principiile care stăteau la baza organizației a fost cu totul alta. Acest fapt avea să îl constate și Nicolae Titulescu unul dintre cei mai înfocați adepți ai Societății Națiunilor. El avea să se convingă de imposibilitatea aplicării acestui principiu abia atunci când organizația intrase într-o profundă criză și își trăia ultimii ani de existență. În discursul rostit la dejunul Societății Medicale a Litoralului Mediteraneean la CAP MARTIN, în aprilie 1937, acesta afirma: „…concepția wilsoniană a intrării în război a întregii planete pentru a opri agresiunea, indiferent unde ea s-ar produce, creează o obligație imposibilă, deci neexecutabilă”[3]. Chiar dacă au fost unii oamenii politici dar și specialiști în drept internațional care au sesizat limitele acestei organizații internaționale declinul și dispariția ei n-au putut fi stopate[4]. La zece ani după fondarea Societății Națiunilor renumitul profesor ieșean de drept internațional Nicolae Dașcovici afirma: „Nimeni nu putea spune cu precizie ce avea să fie, dar toți își făceau mari iluzii despre ființa și menirea ei în lume. Cel puțin lumea din tabăra învingătorilor și majoritatea foștilor neutri, chiar dacă opinia publică a învinșilor privea cu neîncredere noua instituție de pace internațională socotind-o ca garanta viitoare a învingătorilor”[5]. Cînd învinșii din prima conflagrație mondială au considerat că s-a schimbat raportul de putere în balanța forțelor în favoarea lor[6] au acționat pentru a ”dărâma” și a crea o altă instituție favorabilă lor. Au încercat acest lucru prin război[7] și lumea a trăit și coșmarul celei de-a doua conflagrații mondiale. Momentul decisiv și destructurarea legitimității și credibilității Ligii Națiunilor este fixat în evoluție istorică diferit de istoriografia europeană și nu numai[8] noi considerăm că anul 1940 este decisiv prin deciziile pe care le-au luat în politica lor externă cele două tabere pro și contra Ligii Națiunilor. Prin Pactul semnat la 23 august 1939 cele două mari puteri totalitare Germania Nazistă și Uniunea Sovietică care au contestat puternic Liga încă de la începuturile sale convenise nu numai o nouă arhitectură a granițelor pe continent ci și să instituie o nouă ordine internațională. În vara anului 1940 Stalin a depășit înțelegerile convenite cu Hitler atunci când a răpit pe lângă Basarabia și nordul Bucovinei iar Hitler a ordonat Marelui Cartier General să pregătească Planul Barbarossa. Campania din Est avea să modifice radical sistemul și logica alianțelor în lume. Nu s-a mai întâmplat ca cel de-al Doilea Război Mondial să fie un război al statelor democratice împotriva celor totalitare cum părea să fie la declanșarea sa în septembrie 1939. Prin alianța democrațiilor occidentale cu totalitarismul sovietic războiul a căpătat un caracter imperialist în care taberele s-au înfruntat pentru supremație și hegemonie[9]. Astfel, de la început, ONU a reflectat și un lanț de comandă realist al Marilor Puteri, deoarece principalul organ decizional al ONU, Consiliul de Securitate, includea doar cinci membri permanenți: SUA, Marea Britanie, URSS, Franța și China[10]  care au convenit să mențină pacea și securitatea pentru binele comun, mai ales, atunci când era în propriul lor interes. Conform articolelor 2.3 și 2.4, statele trebuie să soluționeze pașnic disputele, iar utilizarea forței era interzisă. În temeiul articolului 39, Supremul de Justiție poate decide asupra utilizării forței dacă există o amenințare la adresa păcii, o încălcare a acesteia sau un act de agresiune[11]. Fiecare dintre cele cinci mari puteri a primit putere de veto care putea împiedica luarea deciziilor în probleme majore dacă acestea contraveneau intereselor uneia dintre ele. Această înțelegere n-a făcut din ONU un instrument care să elimine concurența și lupta pentru hegemonie a celor două superputeri în Africa și alte spații de dominație colonială inclusiv prin utilizarea războiului ca instrument de impunere a dominației. Au găsit o formulă prin care confruntarea s-a purtat cu mâinile altora[12]. Astfel viziunea lui președintelui Roosevelt pentru a se crea un Consiliu de Securitate ca „o instituție de administrație a lumii” cu responsabilitatea de a impune „pacea împotriva oricărui potențial infractor” n-a putut să se materializeze pe parcursul deceniilor de Război Rece[13] și nu poate funcționa nici astăzi când lupta pentru hegemonie a devenit extrem de intensă. Dacă în perioada Războiului Rece fiecare dintre cele două superputeri s-a concentrat pe menținerea ordinii și stabilității în propria sferă de influență, respectând acordul tacit de a nu interveni timp sfera celeilalte[14] astăzi acest acord pare a nu mai exista. Competiția dintre superputeri a ieșit la suprafață în principal în raport cu sferele de influență din lumea în curs de dezvoltare, precum și în zonele strategice și a dus adesea la conflicte de tip război prin intermediari în aceste regiuni[15]. Această competiție s-a reflectat, desigur, în Consiliul de Securitate, iar puterea de veto  a membrilor permanenți a servit, adesea, ca instrument pentru a crea un impas, cum ar fi în criza Suezului din 1956, războiul din Vietnam din 1946-1975, conflictul sino-vietnamez din 1979 și intervenția sovietică în Afganistan din 1979[16] dar niciodată n-a putut rezolva o criză generată de o mare putere membru al Consiliului de Securitate al ONU.

După dispariția Uniunii Sovietice și sfârșitul Războiului Rece ordinea internațională a devenit unipolară, definită de preponderența americană în fiecare dintre componentele de bază ale puterii statale – militară, economică și tehnologică. O astfel de distribuție dezechilibrată a puterii în favoarea unei singur actor  a fost fără precedent în sistemul internațional contemporan. Cu toate acestea, acest avantaj material nu s-a tradus automat în rezultatele politice și diplomatice întotdeauna concordante cu interesele SUA însă și-au asumat rezolvarea problemelor globale de securitate. Alte state au început să conteste puterea și autoritatea SUA mai ales după 2010[17] în diferite modalități inclusiv prin generarea de conflicte și crize internaționale. Războiul din Ucraina este una dintre cele mai mari și grave provocări cu profunde implicații geopolitice inclusiv in ceea ce privește ordinea internațională[18]. Războiul nu numai că a paralizat Consiliul de Securitate al ONU și a limitat sever cooperarea dintre marile puteri ci a dus Europa în dinamica geopolitică a secolului XX. Războiul major s-a întors în Europa și pare că a anulat politici și valori precum „securitate comună”, identitate paneuropeană sau „Casă comună europeană” etc.[19] iar fără valori și principii larg împărtășite nu se poate crea o ordine internațională acceptată cu o instituție credibilă și eficientă. Aici este mare provocare pentru viitor.

Concluzie. La 80 de ani la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial când s-a născut ONU în care lumea și-a pus mari speranțe că această instituție va avea forța și hotărârea de a acționa pentru a se evita tragediile generate război se poate spune că existența sa a fost benefică în multe momente de tensiune și criză maximă dintre marile puteri dar a avut și destule momente de slăbiciune generată de însăși membrii săi fondatori. Acesta ar fi încă un puternic argument pentru schimbare la nivelurile superioare de luare a deciziilor ale ONU, în special la Consiliul de Securitate. ONU ar necesita acordarea unei atenții mult mai mari prevenirii conflictelor, mai degrabă decât acțiunilor post facto. Este necesar să se monitorizeze și să se evalueze intervențiile mandatate de Consiliul de Securitate al ONU, astfel încât țările care iau astfel de inițiative să nu abuzeze de puterea lor. De fapt in acest consiliu ar trebui să-și găsească locul și alte mari puteri–India, Germania, Brazilia, Africa de Sud, Nigeria etc. Organizația Națiunilor Unite trebuie să aibă o reprezentare mai largă pentru ca aceasta să joace un rol mai eficient în acest segment important al securității internaționale, alături de grupurile neguvernamentale pentru drepturile omului și mass-media. De asemenea, normele care reglementează intervenția militară pentru a impune pacea nu trebuie încălcate sau interpretate in spiritul intereselor de mare putere. Amenințarea gravă la adresa păcii și securității internaționale cauzată de răspândirea conflictelor prin intermediari/proxy wars este un alt domeniu care trebuie abordat cu seriozitate la nivelul unei ONU puternic reformate. O simplă eroare de percepție a unuia dintre actorii care utilizează asemenea tip de conflictualitate poate conduce la holocaustul nuclear. Astăzi, războaiele în curs de desfășurare din Tigray, din estul Republicii Congo, din Siria, din Palestina, din Yemen și, mai aproape de casă, din Ucraina, sunt demonstrația implacabilă a prăbușirii credibilității ONU.  Întrebarea care apare tot mai des pe buzele oamenilor îngrijorați de amplificarea conflictualității dacă ONU mai este sau nu un proiect sustenabil geopolitic în parametrii gândiți de marile puteri învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial pare să nu mai fie retorică așa cum nu erau nici îngrijorările oamenilor din vara anului 1940. Și ONU ca și Societatea Națiunilor atunci se află în profund declin și are urgentă nevoie de acțiune politică. Scenarii pe masa de lucru a analiștilor sunt multe puține sunt soluțiile la îndemâna liderilor marilor puteri.