Cu prilejul Zilei Unirii Principatelor Române (24 ianuarie), Instituția Publică Liceul Teoretic „Alexandru Ioan Cuza” din Municipiul Chișinău și Asociația Istoricilor din Republica Moldova „Alexandru Moșanu” au organizat Activitatea „Alexandru Ioan Cuza – Domnitorul Unirii”. Obiectivele formulate au fost: 1) Cunoașterea contextului istoric al Micii Uniri de la 1859 și 2) Dezvoltarea sentimentului de identitate națională și respect față de valorile istorice.

Moderatoarea evenimentului, dna Maia Dobzeu, directoarea Instituției Publice Liceul Teoretic „Alexandru Ioan Cuza” din Municipiul Chișinău, a deschis evenimentul cu un cuvânt de salut. A urmat un moment artistic cu genericul „Alexandru Ioan Cuza – simbol al Unirii”, în care elevii clasei a XI-a „A” au pus în scenă epizodul alegerii domnitorului Principatului Moldova A. I. Cuza și în demnitatea de domn al Țării Românești, astfel înfăptuindu-se Unirea cea Mică.

Subsemnatul, am deschis Sesiunea de comunicări prin expunerea subiectului „Unirea Principatelor în opera istoricilor români” (vedeți mai jos).

A continuat dl Ion Negrei, vice-președintele Asociației Istoricilor din Republica Moldova „Alexandru Moșanu”, care a vorbit despre „Domnitorul Alexandru Ioan Cuza – Academia Română și Identitatea națională a românilor”. Scriitorul Ștefan Sofronovici (Centrul Academic „Mihai Eminescu” din Chișinău) a recitat câteva poezii proprii, unite în genericul „Noi îl vrem pe Cuza Domn”. Suita de comunicări a fost încheiată de scriitorul Nicolae Rusu, care a prezentat câteva fragmente din opera sa despre Alexandru Ioan Cuza.

Ca de obicei în astfel de cazuri, Asociația Istoricilor din Republica Moldova „Alexandru Moșanu” a oferit un set de cărți și revista „Vatra noastră românească” (numărul apărut recent) Bibliotecii Liceului Teoretic „Alexandru Ioan Cuza”. Și pe această cale îi mulțumim doamnei dr. hab. Liliana Efrim pentru cărțile oferite.

Ansamblul de dansuri al elevilor Liceului „Alexandru Ioan Cuza” au prezentat mai multe dansuri, inclusiv Hora Unirii.

Felicitări și mulțumiri conducerii Liceului, profesorilor și elevilor pentru buna desfășurare a evenimentului.

(mai jos – textul comunicării subsemnatului)Unirea Principatelor în opera istoricilor români

Prof. univ., dr. hab. Anatol PETRENCU,

Universitatea de Stat din Moldova, Chișinău

Universitatea de Stat „B. P. Hașdeu”, Cahul

Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință din România,

ORCID ID: htps://orcid.org/0000-0002-5449-1023

Unirea Principatelor a fost examinată de mulți istorici români: Leonid Boicu[1], Dan Berindei[2], Dumitru Ivănescu, Cătălin Turliuc, Florin Cântec (ed.)[3]. Dumitru Ivănescu a mai publicat un volum consacrat Unirii Principatelor[4]. Problema Unirii Principatelor a fost expusă și în volumul VII, tom I al Istoriei Românilor, editat de Academia Română[5].

Căutând pe Internet și alte informații privind Unirea Principatelor, am găsit monografia marelui istoric Nicolae Iorga „Unirea Principatelor (1859) povestită românilor cu prilejul împlinirii a cincizeci de ani de la întemeierea Statului român”, din însărcinarea Secțiunii Iași a Ligii Culturale, publicată la Vălenii de Munte în 1909[6].

În cele ce urmează, voi expune succint cum a tratat marele Nicolae Iorga procesul de unire a celor două Principate Române.

Nicolae Iorga a făcut o trecere de ansamblu asupra celor două Principate Românești (numite și Dunărene), despărțite de râul Milcov, pe care autorul îl califică drept „apă de hotar, pârâu netrebnic cu un mare și îndelungat rost nefast”. N. Iorga expune încercările lui Ștefan cel Mare de a uni (de fapt – a cuceri) Țara Românească, tentative soldate cu eșec. Autorul amintește de faptele lui Mihai Viteazul în vederea unificării tuturor românilor, dar unirea a fost de scurtă durată.

Alt subiect – Principatele Române sub dominația otomană: auitorul scrie că sultanul avea interes ca cele două principate să nu lupte între ele, asta pentru că liniștea „îi garanta birul întreg și la timp” (p. 14). Nicolae Iorga a evidențiat o trăsătură specifică Erei fanariote: „Dacă odată Radu Mihnea ori Ghiculeștii se strămutau dintr-un Scaun în altul (se are în vedere tronul domnesc de la Iași și cel de la București) (se strămutau) prin voința turcilor, acuma, la Constantinopol, nu se mai gândea nimeni la piedicile care ar mai putea să oprească veșnicele călătorii ale domnitorilor „fanarioți” din sânge mai mult sau mai puțin amestecat cu al dinastiilor noastre, de la o reședință domnească la alta. Azi domn al Moldovei, mâine al Țării Românești, în a treia domnie a lui întors iarăși la Curtea din Iași, pentru ca îndată să însemne și a doua domnie munteană, și așa mai departe până la a zecea strămutare…” Domnitorii aveau clientela lor din boieri români, înrudiți cu familia domnitorului. Și N. Iorga menționează: „Vin și se duc cu aceștia, parcă uneori nici nu ți-ar veni să mai spui că sunt moldoveni sau munteni boierii aceștia, așa de mult s-au deprins cu aerul unei țări ca și cu aerul celeilalte…” (p. 22). Altfel spus: conducătorii Principatelor erau unii și aceiași ca etnie, nu erau străini de tradițiile și obiceiurile moldovenilor sau muntenilor. N. Iorga scrie că legislația celor două Principate era asemănătoare (în anumite cazuri – chiar identică); literatura care apărea se adresa deopotrivă moldovenilor și muntenilor.

Un rol aparte l-a avut Revoluția din 1848, capitolul se întitulează „Revoluția de la 1848 și ideea Unirii” (p. 29 și urm). N. Iorga subliniază că în timpul acelei revoluții, la Paris, atât moldovenii, cât și muntenii erau numiți „Români”; în timpul Revoluției s-a vorbit de un popor unic – poporul român. Revoluționarii români, scrie N. Iorga, și-au amintit de Dacia din antichitate, dacii formând un singur popor; a apărut revista „Dacia Literară”, iar altă revistă, scoasă tot atunci de sub tipar s-a numit „Propășirea”, unul dintre redactorii ei a fost munteanul Ion Ghica, profesor la Iași, care a precizat: era vorba de propășirea întregului neam în hotarele principatelor și peste frontierele acestora. N. Iorga scrie în continuare: „Pentru acest neam întreg s-au scris noile cărți de istorie, pentru el (neamul românesc întreg) s-au cântat noile cântece, și, când, din Ardeal, la 1848, Andrei Mureșanu cântă «Deșteaptă-te Române», el nu se gândea numai la acea parte de români ale căror picioare sunt strânse în cătușele lanțurilor ungurești” (p. 31). Deja după înfrângerea Revoluției, patrioții români, forțați să trăiască la Paris, au editat revista „România viitoare”, primul număr a apărut la 20 septembrie 1850, redactor fiind Nicolae Bălcescu. În această revistă a fost publicat Manifestul Poporului Român, în care a fost formulat scopul și programul de luptă al viitoarei revoluții române, având drept slogan „Dreptate, Frăție, Unitate”. N. Iorga publică portretele lui Nicolae Bălcescu și Vasile Alecsandri, autorul arhi-cunoscutei poezii „Hora Unirii”, publicată pentru prima dată în 1856, în revista „Steaua Dunării”, editată de Mihail Kogălniceanu.

Concluzia la care ajunge Nicolae Iorga este (important de reținut): „Momentul (Unirii) nu se mai înfățișează astfel nepregătit, providențial, căzut din ceruri sau dăruit de oameni buni, de cine știe unde: împărați, ambasadori, filoromâni… Căci schimbările cele mari sunt cele îndelung pregătite, acelea pentru care s-au dat multe lupte și s-au dăruit multe suferințe, acelea a căror realizare a stat multă vreme în crezul unui popor, în rugăciunea lui de dimineață și de seară…” (p. 34, 35). Cel de-al doilea capitol al lucrării lui Nicolae Iorga se numește „Războiul Crimeii și urmările lui pentru Unire” (p. 40 și urm.) Războiul Crimeii (1853-1856) a dus la înfrângerea Rusiei, la slăbirea pozițiilor ei în Balcani. N. Iorga a examinat nu atât mersul războiului, cât planurile marilor imperii față de Principatele Române, în special – al Austriei, care, se constată, dorea să formeze un Ducat unit al românilor, supus Vienei. Românii, însă, au respins orgoliul și comportamentul austriecilor, care nu se deosebea de cel al rușilor. Franța avea și ea interese ei, dar, scrie N. Iorga „Napoleon al III-lea nu era un filantrop, un prieten al națiunilor nedreptățite…” (p. 45) Următorul capitol, „Tratatul de la Paris și Unirea” (p. 55 și urm.). Autorul monografiei a examinat problema Gurilor Dunării, acest teritoriu să fie scos de sub controlul rușilor. Rusiei i s-au luat părțile de sud ale Basarabiei – județele Cahul, Bolgrad și Ismail, inexistente până atunci, și trecute la Principatul Moldovei. În același timp Puterile Europene (și Imperiul Otoman) conștientizau că Moldova de una singură nu putea face față Imperiului rus, refăcut după înfrângerea în războiul Crimeii; de aici – susținerea Unirii celor două Principate. Alte subiecte abordate de Nicolae Iorga: Partidele românești din 1856-1859 (cap. IV), Dușmanii interni ai Unirii (cap. V), Alegerile pentru adunările ad-hoc (cap. VI), Opera Conferinței de la Paris: Convenția (cap. VII), și, în sfârșit capitolul VIII Îndeplinirea Unirii. Nicolae Iorga a prezentat personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza, studiile acestuia în străinătate etc., alegerea lui ca domnitor al Moldovei la 5 ianuarie, și, la 24 ianuarie 1859 – alegerea lui și ca domn al Țării Românești. Iată ce scrie Nicolae Iorga: „Spre seară, o seară tristă și ploioasă, clopotele prinseră a suna, dând poporului vestea cea mare, pe când demonstrațiile se organizau cu muzică și facle. Cuza-Vodă primea înștiințarea celei de-a doua alegeri și deci a îndeplinirii actului Unirii. A doua zi chiar, sosea răspunsul telegrafic al Domnului, care «primea cu mândrie și recunoștință a fi Domn al Țării Românești, precum a Domn al Moldovei». Atunci, cuprinsă de un entuziasm fără pereche, lumea din Iași juca, fără deosebire de clasă, Hora Unirii, pe locul care păstrează încă în numele său amintirea acestei clipe de neasemănată bucurie…” (p. 117).

În încheiere, citind opera ilustrului istoric român Nicolae Iorga, am constatat: uneori asemănările în istorie sunt uimitoare. Sub motiv (fals, bineînțeles) cum că este „moștenitoarea” Imperiului Bizantin, Rusia țaristă a purtat numeroase războaie pentru „eliberarea” creștinilor aflați sub dominația otomană. Sau astăzi, sub motivul că este succesoarea de drept al URSS, Federația Rusă poartă războaie agresive împotriva statelor independente (Republica Moldova, 1992; Georgia, 2008; Ucraina, 2014 – prezent). De asemenea, este curios și următorul fapt: Rusia țaristă a susținut despoțiile europene și a reprimat revoluțiile democratice din Europa. Astăzi, regimul lui V. Putin este în mare prietenie și susținere reciprocă cu Coreea de Nord, cu Iranul, cu China comunistă, cu alte regimuri nedemocratice din lume.

Mulțumesc pentru atenție.

23 ianuarie 2026

anatol_petrencu@yahoo.com