Am văzut cum au dispărut multe biblioteci personale ale unor profesori universitari. Știu că văduva unui profesor universitar s-a adresat câtorva biblioteci publice cu propunerea de a da gratis cărțile regretatului ei soț. I s-a spus: din lipsă de spații, nu putem lua cărțile. Trecând pe lângă tomberoanele din oraș, am văzut teancuri de cărți aruncate. La centrele de cumpărare a maculaturii am observat biblioteci întregi date la topit. Tot mai des sunt cazurile de refuz a îndeplinirii comenzilor pentru anumite cărți: din lipsă de spații, au fost scoase din depozite.

Cred: problema există. Chiar dacă lumea citește tot mai mult la ecranele computerelor, cărțile pe suport de hârtie apar, sunt tipărite, vândute/cumpărate, adunate, lecturate. Cărțile pe suport de hârtie constituie o valoare de patrimoniu național.

Consider: nu este corectă poziția – dacă un timp oarecare, o carte nu este citită, ea trebuie aruncată la maculatură. Dimpotrivă, cred, un exemplar de orice carte trebuie păstrat, indiferent de cine și în ce timp a scris-o / publicat-o. Cărțile din anii Puterii sovietice se încadrează în acest segment. Cărțile reflectă istoria noastră, formarea și depășirea sau – dimpotrivă, – conservarea modului nostru de gândire.

Aceeași situație cu criza spațiilor pentru documentele de arhive: zeci, sute de ani, spațiile pentru documentele de arhive, la noi, în Republica Moldova, nu au fost extinse.

Recent am fost într-o vizită de documentare în Polonia. La întâlnirea cu reprezentanții Ministerului Culturii am întrebat: ei, polonezii, cum au soluționat problema. Răspunsul primit a fost: în afara Varșoviei, a fost ridicată o clădire spațioasă, un depozit, unde se concentrează toate publicațiile. De ce nu am lua exemplul polonezilor?

Cine din istoricii noștri au făcut studii la Moscova știu de orașul Himki – o localitate-satelit al capitalei ruse. Acolo rușii au (aveau) construite mai multe clădiri-depozite pentru presa din toată lumea. Am lucrat acolo. Am găsit ziare publicate în România, nu doar cele centrale, ci și orășenești, județene etc.

Deci, există exemple de atitudine serioasă față de munca intelectualilor, față de păstrarea memoriei, a istoriei. De ce să nu luăm aceste pilde?

Propun: Guvernul R. Moldova să atragă atenția asupra acestei probleme. Dacă va considera că există o astfel de problemă (sunt convins că DA, există!), atunci să treacă la soluționarea ei: ori să planifice construirea unui mega-depozit în afara capitalei cu toate cele necesare păstrării cărților și dosarelor (altor piese de patrimoniu), ori să valorifice, cu concursul specialiștilor noștri, clădirile părăsite din Chișinău. Cu angajați, bineînțeles.

Anatol Petrencu, istoric

PS. Și în Literatura și Arta, 2026, 22 ianuarie