Pe data de 28 iunie 2026, la Chișinău, în Palatul Republicii, și-a desfășurat lucrările Congresul Național al Memorie, ediția a II-a.  Cuvinte de salut au fost rostite de dl Igor Grosu, Președintele Parlamentului Republicii Moldova, Cristian Jardan, Ministrul Culturii, Dan Perciun, Ministrul Educației și Cercetării, E. S. Tomasz Kobzdej, Ambasadorul Poloniei în Republica Moldova și Alexandru Postică, Președintele Asociației Foștilor Deportați și deținuți Politici din Republica Moldova.

A urmau Sesiunea de comunicări în plen, în care am expus tema:

85 de ani  de la primul val de de deportări și confruntarea cu monumentele de propagandă

În bună înțelegere cu Germania hitleristă, în iunie 1940, URSS a cotropit teritorii românești: Basarabia, nordul Bucovinei, Ținutul Herța, câteva insule de la Gurile Dunării.

Cotropirea Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herța pe 28 iunie 1940, în urma ultimatumului sovietic este una dintre cele mai tragice zile din istoria României. Evenimentul a condus la schimbarea granițelor naționale, pierderea a milioane de cetățeni, deportarea și deznaționalizarea acestora. Consecințele sunt vii și astăzi. 

În teritoriile ocupate, Kremlinul a promovat și instaurat practicile utilizate în URSS, începând cu octombrie 1917, inclusiv – legea cu privire la pământ, prin care pământul arabil, pădurile, lacurile, bogățiile subpământene etc. au devenit proprietatea Statului sovietic, plugarii noștri, fiind astfel, lipsiți de pământul lor, proprietate privată, fără recompense din partea invadatorilor. Sovieticii au trecut în proprietatea statului invadator multe alte bunuri: întreprinderi, mijloace de transport, edificii, dar și banii oamenilor (leii preschimbați în ruble).

Populația acestor teritorii a devenit obiect de inginerie socială, practicată de bolșevicii invadatori. Între alte forme de represiuni politice a fost și deportarea în masă a basarabenilor în Siberia, realizată în noaptea de la 12 spre 13 iunie 1941 (Primul val de deportare). Deportarea în masă a basarabenilor din iunie 1941 a fost cea mai cruntă în comparație cu încă două care au urmat (1949, 1951).

            Susținuți de diferiți activiști de stat și partid, ofițerii Comisariatului poporului pentru afaceri interne (NKVD) au întocmit lista persoanelor destinate deportării (capi de familii și membrii familiei lor). După ce listele deportaților au fost întocmite, de la Moscova a venit la Chișinău generalul Sergo Goglidze, vice-comisar al NKVD (locțiitorul lui Lavrenti Beria). La scurt timp, S. Goglidze i-a trimis dictatorului Iosif Stalin o „Rugăminte”, în care afirma cum că în creata de sovietici RSS Moldovenească au rămas  „rămășițe ale partidelor și organizațiilor burgheze” care, chipurile, „și-au intensificat activitate antisovietică”. În aceiași adresare, S. Goglidze a nominalizat și numiții de el „moșieri”, „comercianți”, polițiști și jandarmi, primarii a peste 600 de localități ai RSSM, alte „elemente sociale străine”.

Primarii au fost cei mai buni gospodari ai satelor, aveau gospodării-model – exemple pentru ceilalți plugari. Gospodăriile și le-au creat prin munca lor proprie și a membrilor familiilor lor. Sovieticii, însă, i-au catalogat ca fiind „exploatatori ai muncii omului de către om”, respectiv – dușmani de clasă. În plus, fiind primari, au fost învinuiți de „colaborare cu Statul Român”, învinuire absurdă; asta pentru că basarabenii erau cetățeni ai României, se supuneau Constituției și legilor acestui stat, iar primarii localităților au fost aleși în posturi de săteni.

Pentru realizare deportării au fost aduse 1 315 vagoane de transportat vite (marfare). Datorită grabei cu care au fost aduse, unele vagoane nu fusese curățate de urina și balega animalelor. În astfel de condiții, luați prin surprindere în toiul nopții, basarabenii – 32 423 persoane, – au fost urcați cu forța armelor în vagoane și duși dincolo de Nistru. Mulți deportați n-au reușit să ia cu dânșii documente personale. Nu întâmplător, deja fiind în Siberia, mulți deportați și-au întocmit documente sovietice pe baza unor mărturii: cam în ce an, lună, zi s-a născut cutare sau cutare, făcându-se analogii cu semeni de-ai lor.

După trecerea Nistrului, la stații de cale ferată mai importante (Tiraspol, Razdelinaia etc.) trenurile au fost oprite, bărbații au fost obligați să treacă în alte vagoane, astfel familiile au fost despărțite. Femeile și copiii au început să strige, să plângă și atunci, așa cum a menționat Eufrosinia Kersnovschi, „boieroaică”, deportată și ea, sovieticii au inventat „o minciună genială”: ei au declarat cum că bărbații se duc înainte pentru a asigura familiilor lor un loc de trai. În realitate, bărbații au fot duși în Sverdlovsk (azi Ekaterinburg), iar de acolo, spre nord, în sistemul de lagăre de muncă forțată cu centrul Ivdel. Cu doar câteva excepții, toți basarabenii și-au găsit acolo moartea în iarna anilor 1941-1942, datorită condițiilor climaterice severe, subnutriției, condițiilor grele de muncă și atitudinii ostile a gardienilor ruși. Acolo a murit și elita evreilor basarabeni. Așa cum remarcă unii istorici evrei, pentru consângenii lor, Ivdelul a fost „al doilea Auschwitz”. Ceilalți deportați – femei, copii, bătrâni, – au fost trimiși în diverse locuri din Siberia sau nordul Kazahstanului, puși la munci grele, fără a avea îmbrăcămintea și încălțămintea potrivite, fără asistență medicală, fără o elementară atitudine omenească din partea  autorităților locale. Despre condițiile inumane, impuse basarabenilor, au scris memorii Eufrosinia Kersnovschi, Valentina Sturza, Boris Vasiliev și alții.

Persoanele deportate în Siberia sau, Kazahstan, de la copil la bătrân, erau repartizate la muncă în industria silvică, sovhozuri și în cooperative meșteșugărești. Pentru munca depusă erau remunerați cu un minimum necesar pentru trai.

Dintr-un raport fragmentar al GULAG-ului din lunile septembrie-octombrie 1941 aflăm că, în toamna acelui an, deportații din RSSM au fost amplasați în RSS Kazahă (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085), Novosibirsk (5.787) și Krasnoiarsk (470). În Kazahstan, deportații din RSSM se aflau în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordînsk (1.024) și Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersați în 41 de raioane.

Noi, cei de azi, nu avem dreptul să uităm crimele comise în trecut. Asta pentru că, cu regret, asistăm neputincioși în fața crimelor comise de ruși în Ucraina.

Acum două zile am primit prin poșta electronică de la două asociații obștești din România – Lupii Tricolori și Perspectiva Unionistă, precum și câteva personalități, inclusiv istoricul Marius Diaconescu un îndemn de a păstra un minut de reculegere în piețe, locuri publice. Să le urmăm exemplul.