Stimaţi prieteni,

Am citit o carte excepţională despre Gulag, scrisă de un istoric şi ziarist american, carte, care după ce a fost publicată şi în alte limbi, inclusiv italiană, iată că a fost tradusă în limba română şi tipărită la Bucureşti.

Marea crimă, comisă de regimul totalitar stalinist, a afectat nu doar poporul rus, sau – mai larg – poporul sovietic, dar şi popoare din Europa, inclusiv – cel român.

Am considerat necesar să informez specialiştii în materie despre această deosebit de importantă lucrare, distinsă cu Premiul PULITZER pentru contribuţiile sale la cunoaşterea regimurilor comuniste din Europa de Est.

În ciuda acestor lucruri paşnice, nitam-nisam am fost atacat verbal de o haită de anonimi (vasile roibu, dan balan, gheorghe etc.) care, fără ca cel puţin să citească materialul, au trecut la atacuri nefondate la persoană şi într-un mod cu totul obraznic atacă fără scrupule comentatori români de dincoace sau de dincolo de Prut. Ei folosesc cuvinte, pe care – sunt convins – nici deţinuţii de drept comun nu au folosit în Gulag (ţigan borât, hoţi, romini etc.; mi-i jenă să reproduc, dar le am copiate pe o pagină aparte).

Din publicaţiile precedente şi reacţiile la ele pot trage concluzia că de fapt cititorii portalului de ştiri „VoxPublica” au de-a facere cu un laborator specializat în înveninarea raporturilor româno-române, în denigrarea a tot ce este românesc. Nu este primul sau unicul caz în istorie.

Dar lucrurile nu pot dura la nesfârşit. Politica de integrare europeană a R. Moldova, promovată de actuala guvernare, ar trebui să aibă în vizorul ei şi astfel de laboratoare, centre diversioniste, rămăşiţe ale Războiului rece, pregătite şi sponsorizate în/din afara RM, pe care să le neutralizeze. Asta pentru că ele dăunează imaginii RM, dezinformează lumea, înveninează relaţiile dintre fraţi, dar şi raporturile dintre etnii (rromi, ucraineni, ruşi, găgăuzi etc.).

Acestea fiind spuse, trec la expunerea părţii a II-a a recenziei, referitoare la cartea „Gulagul. O istorie”.

Cea de-a treia şi ultima parte va fi expusă deja în 2013, poate chiar în prima zi a anului. Tot atunci voi comenta şi reacţiile la recenzia dată, expuse de cititori.

La mulţi ani şi toţi buni!

Lectură plăcută!

*   *   *

Autoarea cărţii examinate, Anne Applebaum, cunoscută ziaristă din SUA, dar şi un istoric de excepţie, trăieşte în Varşovia, este căsătorită cu Radosław Sikorski, ziarist, ministrul Apărării şi de Externe al Poloniei.

Partea a doua a monografiei recenzate se numeşte „Viaţa şi munca în lagăre” (p. 153-421) şi cuprinde 12 capitole (7-18). Această parte a monografiei este o panoramă veridică a sistemului concentraţionar sovietic.

Autoarea a expus o suită de subiecte, referitoare la soarta milioanelor de victime ale regimului stalinist, începând cu arestarea, închisoarea, transportul spre lagărele de muncă forţată, realităţile din lagăre, strategiile de supravieţuire terminând cu cazurile de revoltă şi evadare.

Arestarea (cap. 7): în timpul dictaturii staliniste, în URSS, oamenii erau arestaţi pentru acţiuni antisovietice, opinii antistatale, exprimate în diverse situaţii, bancuri cu critici la adresa conducerii URSS; pentru încălcarea disciplinei de lucru, pentru încercarea nereuşită de a fugi peste hotarele URSS etc., etc., dar şi pentru… nimic. Autoarea citează din memoriile Nadejdei Mandelştam, care menţionează un dialog cu Anna Ahmatova, în care ultima, la întrebarea [cutare] „De ce a fost arestat?” a răspuns, strigând furioasă: „De ce? Cum de ce? Înţelegi odată că oamenii sunt arestaţi pentru nimic” (p. 153). La pag. 157 autoare a adus un exemplu concludent: auzind de asasinarea lui Kirov, un ţăran, Serioghn, a spus: „Mă doare-n cot”. Serioghin habar nu avea cine era Kirov, considerând că era vorba de cineva din satul vecin care murise într-o încăierare. Pentru această lipsă de precauţie Serioghin a primit o condamnare de zece ani (p. 157).

Autoarea scrie că erau arestaţi străinii, inclusiv – comuniştii, stabiliţi în URSS, patria comunismului. Autoarea constată un lucru demn de reţinut: „Până la urmă Stalin a omorât mai muli membri ai Biroului Politic al Partidului Comunist German de dinainte de 1933 decât Hitler: dintre cei 68 de lideri comunişti germani care au fugit în URSS după venirea la putere a naziştilor, 41 au murit fie executaţi, fie în lagăre…” (p. 155). Nu mai puţin suspectaţi erau cetăţenii sovietici care aveau legături în străinătate. Autoarea nominalizează: polonezi, nemţi, finlandezi (…) precum şi români (p. 155). Este vorba de românii din partea stângă a Nistrului; bazându-se pe date din arhive, autoarea susţine că între iulie 1937 şi noiembrie 1938, în cadrul operaţiunii „minorităţi naţionale” NKVD a condamnat 335 513 persoane (ibidem).

Anne Applebaum a examinat procedurile de interogare, la care erau supuşi cei arestaţi. Nefericiţilor li se incriminau fapte pe care nu le comisese niciodată; în situaţia în care refuzau să recunoască ce li se pretindea, erau bătuţi, torturaţi (Stalin însuşi a ordonat NKVD să aplice tortura, vezi p. 171), dezumanizaţi, transformaţi în cadavre vii ca până la urmă să fie nevoiţi să semneze orice aberaţii ale călăilor NKVD-işti numai ca să fie lăsaţi în pace. Am reţinut o relatare, spicuită de dna Anne Applebaum de la o fostă deţinută, care pretindea că unul dintre anchetatori îi spusese în mod special: „Noi nu arestăm niciodată pe nimeni care nu e vinovat. Şi chiar dacă nu sunteţi vinovată, nu vă putem da drumul, fiindcă pe urmă lumea va spune că noi arestăm oameni nevinovaţi” (p. 167).

În următorul capitol (8) atenţia autoarei s-a concentrat asupra închisorilor: după ce erau torturate şi dezumanizate în timpul anchetărilor, victimele erau trimise în închisori; în URSS, remarcă autoarea, acestea aveau un specific al lor. Pe baza memoriilor celor ce au trecut calvarul NKVD-ist, autoarea a expus starea existentă în diverse închisori: Lubianca (p. 177), Lefortovo (p. 178), Butârca etc.

Urmează subiectul „Transportul, sosirea, repartizarea deţinuţilor” (cap. 9). Cunoaştem condiţiile în care erau transportaţi deţinuţii / deportaţii din atâtea surse memorialistice. Autoarea cărţii atrage atenţia asupra existenţei a două feluri de vagoane: cel pentru transportarea vitelor, dar mai erau şi numitele Stolîpinki, de pe timpul ţarismului, care erau cu mult mai rele în condiţiile în care erau întrebuinţate de NKVD (sunt aduse exemple). Anne Applebaum descrie modul în care deţinuţii erau transportaţi spre lagărele din nordul şi estul URSS: înghesuială infernală în vagoane, lipsa WC, peşte sărat şi lipsa apei potabile; dar şi teroarea deţinuţilor de drept comun asupra celor numiţi „politici”. Transportul spre Dalstroi (Magadan) se făcea pe cale maritimă, cu vapoare supraîncărcate şi neamenajate pentru transportul oamenilor, fără mâncare şi asistenţă medicală. Odată ajunşi în lagăre, deţinuţii erau atât de slăbiţi, încât administraţiile lagărelor în lăsau să-şi revină timp de câteva zile (numita carantină). Apoi, remarcă autoarea, deţinuţii (este folosit cuvântul zăki, abreviere de la zacliucionnîi, deţinut) erau triaţi de comisiile medicale ale lagărelor de muncă şi trimişi la diverse munci în dependenţă de starea fizică a fiecăruia.

Capitolul 10 este întitulat „Viaţa în lagăr”. Autoarea scrie: „Potrivit celor mai exacte estimări de până acum, între 1929 şi 1953 au existat 476 de complexe de lagăre pe teritoriul Gulagul-ui (p. 210). Erau regulamente, trimise de la Moscova, privind viaţa internă în lagărele de concentrare. Autoarea subliniază că condiţiile, de la caz la caz, erau diferite. Sunt descrise barăcile, a fost examinat regimul de viaţă al deţinuţilor, băile, sala de mese (stolovaia), mâncarea (balanda, un fel de zeamă), raţiile de mâncare, care în diverse timpuri erau diferite. Autoarea aduce ca exemplu ordinul administraţiei Gulag-ului din 30 octombrie 1944 privitor la raţiile de alimente. Citez: „Pentru majoritatea deţinuţilor: 550 de grame de pâine pe zi, 8 grame de zahăr şi o serie de alte alimente destinate, teoretic, pentru a fi folosite drept condimente într-o balanda, supa de praz, şi în caşa, sau „păsat” dat la micul dejun” (p. 233). La cină era prevăzut „75 de grame de hrişcă sau tăiţei, 15 grame de carne sau produse din carne, 55 de grame de peşte sau produse din peşte, 10 grame de grăsimi, 500 de grame de cartofi sau legume, 15 grame de grăsime şi 2 grame de „surogat de ceai” (ibidem). Toate acestea teoretic, pentru că, aşa cum demonstrează autoare, comandanţii de lagăre erau instruiţi să micşoreze raţia de pâine cu 50 de grame acelor deţinuţi care şi-au îndeplinit doar 75 % din norma de muncă etc. Prilej pentru abuzuri administrative se găsea întotdeauna. Sunt impresionante constatările autoarei, referitoare la pâine. „În lagăre, lipsa alimentelor era şi mai mare, în anii şi mai marcaţi de foamete, pâinea căpăta un statut aproape sacru, iar în jurul consumului ei se crea un ritual special. De exemplu, în vreme ce hoţii din lagăre furau aproape orice altceva fără să fie pedepsiţi, furtul pâinii era considerat un gest deosebit de imoral şi de neiertat” (p. 239). De regulă, dacă un deţinut era prins furând pâinea altuia, era condamnat la moarte. De ai săi, bineînţeles.

„Munca în lagăre” – aşa se numeşte următorul capitol. Autoarea monografiei demonstrează convingător care a fost modul de „activitate economică” a deţinuţilor din Gulag. Înzestraţi cu instrumente de muncă primitive, oamenii lucrau la munci fizice extenuante (la tăiat şi cărat buşteni, la scos cărbune din mine, la scos minereu de fier, de plumb etc., la spălat aur etc., toate acestea în condiţii climaterice de groază. Hrana, îmbrăcămintea şi încălţămintea mizerabile, sarcinile de producţie extrem de mari, îi transformau pe sărmanii oameni în cadavre vii, care, până la urmă, mureau în aceste lagăre blestemate şi au fost îngropaţi în gropi comune.

Autoarea descrie şi o categorie deosebită de deţinuţi care, datorită sorţii sau aptitudinilor personale, ocupau locuri de muncă călduţe şi care erau numiţi pridurki, cuvânt ce înseamnă „nerozi”, „cam ţicniţi”, iar în lagăre asta însemna „privilegiat” (p. 243).

Aşa cum scrie Anne Applebaum, în lagăre exista Departamentul cultural-educativ care încerca din răsputeri să-i îndoctrineze pe bieţii deţinuţi cu ideologia bolşevică (gaze de perete, „întrecere socialistă” etc.,vezi p. 255 şi urm.). Sistemul Gulag era unic în felul său: îi obliga pe deţinuţi nu doar să muncească până la deces, dar şi să mulţumească regimului pentru această soartă. Autoarea s-a adresat lui Vladimir Bukovski cu întrebarea de a explica acest paradox. V. Bukovski a spus: „În lagăr se aştepta de la noi nu numai să muncim ca sclavii, ci să mai şi cântăm şi să zâmbim în timp ce munceam. Ei nu căutau doar să ne oprime: voiau să le fim recunoscători pentru asta” (p. 265)

Capitolul 12 se numeşte „Pedeapsă şi răsplată”. Autoarea a arătat că acei deţinuţi (prizonieri), care încălcau regimul stabilit în lagăr, erau pedepsiţi prin întemniţare în carceră (rus.: ŞIZO, de la ştrafnîe izoleatorî), unde era şi mai frig decât în barăci, iar hrană era mai puţină. În schimb, remarcă autoarea, exista şi un sistem de răsplată pentru prizonierii stăruitori (permisiunea de a întreţine corespondenţă cu rudele, posibilitatea de a primi bani sau pachete de la rude, exista şi un fel de Casă a întâlnirilor (Dom svidanii, p. 275).

Imaginile au fost reproduse din cartea Evfrosinia Kersnovscaya. Scolico stoit celovec [Cât valorează omul], Moscova, Rosspen, 2006, p. 609, 485.

(Va urma)

 Prof. univ., dr. hab.    Anatol PETRENCU,

preşedintele INIS „ProMemoria”

31 decembrie 2012

Cuvinte-cheie: Gulag, URSS, istoria.