URSS – întruchiparea Iadului pe Pământ. Partea a III-a, ultima

Stimaţi prieteni,

Prezint mai jos ultima parte a recenziei la monografia dnei Anne Applebaum „Gulagul. O istorie”.

Capitolul 13 se întitulează „Gardienii”. Este o prezentare amplă a celor ce conduceau lagărele de detenţie, escortau deţinuţii la locurile de muncă, asigurau paza zonelor etc. „În Uniunea Sovietică a lui Stalin, o ţară aflată în plin război şi foamete, subliniază autoarea, încadrarea ca gardian sau ca paznic putea să aducă cu sine un imens avantaj social” (p. 286). Autoarea aduce exemple când unii comandanţi de lagăre îşi asigurau un nivel de trai asemănător unor regi. Şi asta în condiţiile în care supuneau unei exploatări nemiloase mii de oameni nevinovaţi.

Următorul capitol (14) a fost consacrat analizei categoriilor de deţinuţi din lagărele de muncă. O categorie distinctă o prezentau infractorii (urki). Autoarea a remarcat un lucru ce trebuie reţinut: pentru Puterea sovietică urki (hoţii, pungaşii, bandiţii, alte elemente declasate/decăzute) erau soţialino blizkie, adică apropiaţi social, având „un grad de periculozitate socială redus”, spre deosebire de deţinuţii politici „cu grad de periculozitate socială ridicat” (soţialino opasnîe) (p. 304). Ţinând cont de aceasta, infractorii de drept comun îşi asigurau o existenţă ceva mai bună în comparaţie cu alte categorii de deţinuţi, de pildă deţinuţii politici (kontriki) şi deţinuţii obişnuiţi (bâtovîe). Sunt aduse exemple de solidaritate între deţinuţii de diferite categorii, unul dintre criterii fiind cel al apartenenţei la o naţionalitate (cecenii, japonezii, ucrainenii etc.) sau la locul de baştină comun, la o religie etc. Erau şi deţinuţi din statele occidentale, faţă de care exista un interes (sau sentimente de simpatie). Este şi cazul polonezului Antoni Ekart, cu studii în Elveţia, care „a primit un loc într-un spital mulţumită unui infirmier pe nume Ackerman, originar din Basarabia” (p. 318).

Capitolul 15, numit „Femei şi copii”. Autoarea demonstrează cu argumente cutremurătoare lipsa de umanism a regimului sovietic mai ales când era vorba de mame şi copiii acestora, internaţi în lagărele de muncă. Lagărele pentru minori (în URSS copiii erau condamnaţi de la vârsta de 12 ani, inclusiv – fetiţe de la sate, care, lihnite de foame, încercau să adune trei spice de grâu după ce acesta era treierat) (p. 347) au rămas o ruşine de neiertat pentru regimul stalinist. Anne Applebaum remarcă: „În anul 1944 Beria îl informa cu mândrie pe Stalin că lagărele pentru minori ale Gulagului contribuiseră în mod substanţial la acţiunile de susţinere a războiului, producând mine, grenade şi alte bunuri în valoare totală de 150 ml de ruble” (p. 349).

Iată un subiect bun, necercetat de istorici: „Contribuţia Gulag-ului la victoria URSS asupra Germaniei naziste”.

Capitolul 16 – Muribunzii. În limba rusă – dohodeaghi. Cuvântul provine de la dohoditi, tradus în română înseamnă „a ajunge”; autoarea scrie despre sensul sarcastic al noţiunii date, adică, aceste cadavre vii, în sfârşit, au ajuns în socialism. Anne Applebaum aduce câteva sinonime, cu care erau numiţi muribunzii (p. 352). Capitolul nu este pentru cititorii cu nervii slabi.

Pentru istoricii de meserie, interesaţi de subiect, capitolul 17 „Strategii de supravieţuire” este deosebit de util. Autoarea constată: „În cele din urmă deţinuţii au supravieţuit. Au supravieţuit chiar şi în lagărele cele mai rele, chiar şi în condiţiile cele mai dure, chiar şi în anii războiului, chiar şi în anii de foamete, în anii execuţiilor de masă…” (p. 361). Întrebarea este: cine şi cum a supravieţuit? Una din strategii, depistate de autoare, a fost numita tufta: a te preface că munceşti (astfel, deţinuţii îşi păstrau puterile, pe cât era posibil). O altă strategie era promovată de numiţii pridurki (vezi partea a II-a) care colaborau sau cooperau cu administraţia lagărelor. Comparaţia făcută de autoare merită reţinută: „Deşi brutalitatea care domnea în Gulag nu era aceeaşi din punct de vedere al organizării şi al efectelor, lagărele naziste şi cele sovietice erau similare în această privinţă: şi regimul sovietic îi folosea într-un anume el pe deţinuţi, ademenindu-i pe unii dintre ei să colaboreze cu sistemul represiv, ridicându-i deasupra celorlalţi şi conferindu-le privilegii care îi obligau în schimb să ajute autorităţile în exercitarea puterii” (p. 378). Deţinuţii care ajungeau într-un mod sau altul la statutul de „privilegiat” (pridurok), „viaţa lor în lagăr se îmbunătăţea în multe privinţe” (ibidem). Autoarea expune şi cazul Alexandr Soljeniţîn, recrutat ca informator (p. 383). În principiu, scrie autoarea, „toţi cei mai cunoscuţi clasici ai genului memorialist au fost privilegiaţi (pridurok ) într-un moment sau altul al vieţii de lagăr…” (sunt aduse exemple, nume) (ibidem). Alte strategii de supravieţuire, analizate de Anne Applebaum: folosirea spitalelor (sanciasti); manifestarea unor calităţi obişnuite de întrajutorare şi susţinere reciprocă.

Capitolul 18 se întitulează „Revoltă şi evadare”. Autoarea monografiei a examinat şi puţinele, dar, totuşi, existentele cazuri de revolte şi de evadări[1].

Partea a treia a lucrării se întitulează „Ascensiunea şi prăbuşirea complexului industrial al lagărelor, 1940-1986” (p. 423-564, capitolele 19-27).

„Începe războiul” (cap. 19). Este vorba de Războiul al Doilea Mondial, care a început la 1 septembrie 1939, război declanşat de Iosif Stalin[2]. Folosind statistice oficiale, autoarea a demonstrat, că în anii 1942 şi 1943 Gulagul a înregistrat cea mai mare rată a mortalităţii: în 1942 au murit 352 560 de deţinuţi, adică unul din patru, iar în 1943 – 267 826, adică unul din cinci (p. 428).

Capitolul 20 „Străinii”. Autoarea a examinat soarta deţinuţilor şi deportaţilor, capturaţi de sovietici în perioada 1939-1941. Este vorba de polonezi, baltici, ucraineni, bieloruşi, dar şi de basarabeni şi bucovineni (vezi pag. 434-435). Studiul a fost extins şi asupra destinului dramatic al Străinilor, capturaţi de sovietici după încheierea războiului (prizonieri de război japonezi, germani, dar, în mod cu totul ciudat, deşi cazuri puţine, dar şi englezi, şi americani, cetăţeni ai statelor cu care URSS a fost aliată în cel de al Doilea Război Mondial).

Capitolul 21 numit de autoare „Înainte şi după amnistie”. Anne Applebaum a expus politica autorităţilor sovietice faţă de deţinuţii Gulagului în anii Războiului URSS pentru apărarea Patriei (1941-1945). Autoarea remarcă că în primii trei ani ai războiului germano-sovietic NKVD-ul a eliberat 97 000 de deţinuţi (p. 456). Nu este un secret pentru nimeni că regimul stalinist a folosit puşcăriaşii în luptele împotriva germanilor şi aliaţilor acestora. Dar şi în acest caz conducerea URSS a fost originală. Autoarea monografiei remarcă: „Armata Roşie era notorie pentru uşurinţa cu care sacrifica soldaţi şi nu e greu să ne imaginăm că şi comandanţii erau gata să sacrifice deţinuţi”. Autoarea citează memoriile fiului unui „duşman al poporului” care şi-a amintit că pe front au fost trimişi 500 de oameni, cărora li s-au dat 100 de puşti. „Armele voastre sunt în mâinile naziştilor, le-a spus ofiţerul. Duceţi-vă şi luaţi-le” (p. 458). La pag. 459 citim că cinci zeci/zeki au fost distinşi cu titlul de Erou al URSS – cea mai înaltă distincţie militară; autoarea nu a specificat deţinuţii erau vii sau li s-a conferit acest titlu post-mortem. Sunt demne de reţinut datele statistice referitoare la contribuţia Gulag-ului la victoria URSS în cel de-al Doilea Război Mondial (p. 460 şi urm.). Autoarea examinează extinderea Gulag-ului în ţările europene, în care au intrat trupele militare sovietice (se referă şi la preluarea lagărelor naziste şi reprofilarea lor în lagăre de detenţie sovietice; e vorba de Sachsenhausen şi Buchenwald) (p. 465). În aceste lagăre ale morţii sovietice, remarcă autoarea, „nu erau căpetenii naziste sau criminali de război, ci judecători, avocaţi, antreprenori, oameni de afaceri, doctori şi jurnalişti. Printre ei se aflau şi unii dintre opozanţi ai lui Hitler, de care – în mod paradoxal – Uniunea Sovietică încă se temea. Oricine îndrăznise să lupte împotriva naziştilor putea la urma urmelor să îndrăznească să lupte şi împotriva Armatei Roşii” (p. 465-466).  Tot în acest capitol – despre extinderea Gulag-ului şi în România: Canalul Dunărea Marea Neagră seamănă leit cu Canalul Marea Baltică – Marea Albă. La săparea canalului, scrie autoarea, au murit 200 000 de oameni – „acesta ar putea fi scopul real al proiectului” (p. 467).

În capitolul următor (22) autoarea a examinat „Apogeul complexului industrial de lagăre”. Ea a demonstrat că după încheierea războiului Gulagul nu s-a diminuat. Anne Applebaum: „Dimpotrivă [Gulag-ul] s-a mărit, atingând, la începutul anilor 50, cele mai mari dimensiuni pe care le-a cunoscut vreodată. Potrivit statisticilor oficiale, la 1 ianuarie 1950, Gulagul avea 2 561 351 de deţinuţi în lagărele şi coloniile sistemului său – cu un milion mai mulţi faţă de câţi erau cu cinci ani în urmă, în 1945” (p. 473). Tot aici – despre deportările din Moldova şi Ucraina. Autoarea a constatat că situaţia din Gulag după război era deja altă decât până la el. Rândurile deţinuţilor au fost completate cu veterani ai războiului, muţi din ei – ofiţeri ai armatei Roşii, care ştiau cum să se organizeze şi riposteze urcilor, iar după aceia – şi administraţiilor lagărelor.

Capitolul 23, „Moartea lui Stalin” – autoarea a examinat situaţia creată după decesul dictatorului de la Kremlin. Urmează expunerea subiectelor „Revoluţia zekilor”, „Dezgheţul şi eliberarea”, „Era disidenţilor”, „Anii 80: distrugerea statuilor”.

Recomand colegilor istorici şi celor interesaţi de istoria sistemului concentraţionar sovietic să citească cu atenţie şi aceste capitole[3].

Concluziile autoarei au fost expuse în Epilog, care are titlul „Reminiscenţe” (p. 565-577)

Anne Applebaum scrie că în timpul lucrului asupra monografiei şi călătoriei pe insulele Soloveţkie, un bărbat, devenit ostil, a întrebat-o: „De ce vă interesează pe dumneavoastră, străinii, numai aspectele negative din istoria noastră? De ce să scrieţi despre Gulag? De ce nu scrieţi despre realizările noaste? Am fost prima ţară care a trimis un om în spaţiu!” (p. 565). Autoarea constată corect: omul se identifica cu „homo sovieticus”, el nu realiza că URSS deja nu mai există, iar el de peste 20 de ani este cetăţean al Federaţiei Ruse.

Fac o scurtă paranteză ca să remarc, că acei comentatori ai ultimelor articole ale subsemnatului, care apără cu atâta înverşunare URSS, nu sesizează că aşa ţară nu există.

În acelaşi context, moldoveniştii de peşteră din Republica Moldova apără cu vehemenţă o teorie şi o practică ce a aparţinut URSS. Este vorba de naţiunea „moldovenească”, de „limba moldovenească” etc. Toate aceste falsuri politice au fost fabricate şi promovate în URSS.

URSS care NU MAI EXISTĂ DE PESTE 20 DE ANI!

Revenind la monografia doamnei Anne Applebaum: în Anaxa numită „Cât de mulţi?” autoarea a adus diverse cifre, referitoare la jertfele Gulagului. Făcând un calcul total, remarcă autoarea, „numărul celor implicaţi în URSS în munca forţată ajunge la 28,7 milioane [oameni]” (p. 581).

Închei cu cuvintele lui Vladimir Tismăneanu, tipărite pe coperta cărţii: „Superb documentată, scrisă cu compasiune şi rigoare, cartea aceasta este comparabilă cu lucrările clasice din domeniu, inclusiv cu Arhipelagul Gulag a lui Soljeniţîn. Se constituie ea însăşi într-un monument pentru milioanele de victime ale totalitarismului comunist, pentru toţi cei care au fost supuşi unui experiment maniacal de distrugere a fiinţei morale şi a individului în genere”.

Cuvinte-cheie: Gulag, URSS, urmări.

Prof. univ., dr. hab. Anatol PETRENCU,

preşedintele INIS „ProMemoria”

3-4 ianuarie 2013.

 

PS: Nu întâmplător am numit recenzia „URSS sau Iadul pe pământ”. În cartea citită foştii deţinuţi aşa au numit lagărele de muncă forţată – Iadul pe Pământ (vezi, de pildă, pag. 438). Dar să nu uităm de titlul memoriilor, semnate de Dumitru Crihan, trecut şi el prin infernul Gulagului: „Invitaţie în iad”[4].

A.P.


[1] O lucrare privind evadarea din Gulag aparţine lui Ivan Solonevici „Rossia v conţlaghere” [Rusia în lagărul de concentrare], publicată în 1936 în Bulgaria, tradusă şi în limba engleză, publicată şi în limba rusă, la Minsk, în 2012, ed. a II-a, pe care autoarea, cu regret, nu a consultat-o.

[2] Într-o culegere de studii, recent scoasă de sub tipar, distinşi istorici ruşi au demonstrat că anume Iosif Stalin a pregătit şi a declanşat cel de-al Doilea Război Mondial. Vezi: Suvorov V. Kak Stalin razveazal Vtoruiu Mirovuiu voinu. VICTOR SUVOROV PRAV! [Cum (în ce mod) Stalin a dezlănţuit cel de-al Doilea Război Mondial. VICTOR SUVOROV ARE DREPTATE!] / Victor Suvorov, Mark Solonin, Andrei Burovschi şi alţii, Moscova, Editura Iauza-press, 2012, 576 p.

[3] Unele subiecte din acest spectru au fost expuse de istoricul american Stephen F. Cohen în cartea Jizni posle Gulaga. Vozvraşcenie stalinschih jertv. [Viaţa după [ieşirea din] Gulag. Reîntoarcerea victimelor staliniste; titlul original: The Victims Return. Survivors of the Gulag after Stalin], Moscova, Editura „AIRO-XXI”, 2011, 208 p; recenzie la această monografie vezi: http://anatolpetrencu.promemria.md/?p=630; http://vox.publika.md/stiinta/din-%E2%80%9Ezona-mica-in-%E2%80%9Ezona-mare-368521.html

[4] Dumitru Crihan. Invitaţie în iad, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1998.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>