Sunt convins: cartea de memorii[1], redactată de Boris Vasiliev, a fost deja citită de sute, poate mii, de oameni. Este o expunere a vieţii unui om, membru al unei familii de gospodari basarabeni, nici bogată, nici săracă, dar soarta căreia, tot aşa ca şi a altor mii de alte familii asemănătoare, a devenit dramatică datorită invadării României de către vecina ei din est, URSS, în iunie 1940.

Scopul acestei prezentări este evidenţierea imensei drame, pricinuite acestei familii modeste de români basarabeni de către regimul totalitar bolşevic, atotputernic la acel moment.

Nu mi-am pus drept scop să corectez unele mici inexactităţi istorice, pe care le-a comis autorul (de exemplu, „…feciorul [lui Iosif Stalin], general-locotenent de aviaţie Vasili Stalin a murit la numai patruzeci şi şapte de ani”, p. 239). Feciorul lui I. Stalin, Vasili, s-a născut la 21 martie 1921 şi a murit la 19 martie 1962, după versiunea medicilor, de intoxicare cu alcool[2]; avea, deci, 41 de ani. Nu vreau nici să evidenţiez unele contradicţii ce apar în naraţiunea memorialistului.

Cartea are o Prefaţă, semnată de dl Nicolae Dabija, întitulată „O redută a neuitării” (p. 3-4), nouă părţi şi Epilog.

La începutul lecturii cititorul este puţin derutat de modul de exprimare al autorului, unele propoziţii fiind versuri în proză. De exemplu: „Duminicile şi de sărbători, tot tineretul-floare se cufunda în grădini la plimbare: cete de flăcăi frumoşi, voinici ca nişte zmei; fete sprintenele în cârduri de rândunele, – pe unde călcau, flori răsăreau, la cine se uitau, inimi ademeneau” (p. 15). Autorul expune într-o formă puţin romanţată descendenţa sa, descrie locul naşterii şi copilăriei – satul Molovata, raionul Dubăsari. Familia Vasiliev – tatăl, Ilie, n. în 1903; mama – Maria, n. în 1904, fiica Nadejda, n. în 1929, feciorul Boris, autorul memoriilor, n. în 1932, fiicele Anastasia, n. în 1934 şi Valentina, n. în 1938[3] – a fost o familie de agricultori, cu pământ moştenit de la părinţi, cu proprietate agonisită din muncă proprie. În 1938 tatăl lui Boris Vasiliev, Ilie, fiind un bun gospodar, nefiind membru al vre-unui partide politic, a fost ales de locuitorii satului în funcţie de primar (p. 59).

În iunie 1940 România a fost invadată de trupele URSS. La cei 8 ani ai săi, autorul a reţinut intrarea „eliberatorilor” în satul natal, activizarea peste măsură a elementelor declasate din sat la devastarea pichetului de grăniceri români, nevoit să se refugieze, dar şi a bunurilor, lăsate de alţi refugiaţi la vest de Prut, locuitori ai satului Molovata. Autorul descrie cazuri de maltratare a refugiaţilor basarabeni din partea unor grupuri pro-sovietice, comise între satul Molovata şi oraşul Orhei.

Autorităţile invadatoare au inclus familia Vasiliev în categoria „duşmani ai poporului”, asta pentru că capul familiei, fiind primar, a promovat „politica guvernului burghez român” (caz deosebit de grav din punct de vedere al bolşevicilor); [curios, da politica cărui stat trebuia s-o promoveze primarul unei localităţi din România? – A.P.]), bineînţeles – „chiabur”, fiindcă a fost proprietarul a circa 15 ha de pământ şi a folosit „a folosit munca năimită” (citat şi tradus din facsimilul documentului de arestare a lui Ilie Vasiliev şi de deportare a familiei Vasiliev de la p. 399), ceea ce însemna în mentalitatea bolşevică „exploatarea omului de către om”.

Dl Boris Vasiliev îşi aminteşte coşmarul „ridicării” oamenilor din Molovata în noaptea de la 12 spre 13 iunie 1941, îmbarcarea lor în vagoanele, deja cunoscute de toţi, din atâtea alte mărturii, şi deportarea în Siberia. „Spre dimineaţă, la 15 iunie 1941, trenul trecea podul peste Nistru pe la Tighina, remarcă autorul. La Tiraspol s-a reţinut mai mult, timp care nouă ni s-a părut o veşnicie. În vagonul, înfierbântat de soarele verii, era iadul de pe pământ (iadul încă nedescris, nefilmat, nepictat de maeştri ai artei din Basarabia, la rândul lor, persecutaţi, ameninţaţi, cenzuraţi)” (p. 127).

În realitate băiatul de 9 ani trecea abia prin „porţile Iadului de pe pământ”. Adevăratul Iad va fi înainte. La distanţă nu prea mare de Tiraspol trenul a oprit, militarii cu armele gata de tras foc au ordonat ca bărbaţii de la 18 ani în sus să iasă din vagoane. „De atunci, scrie dl Boris Vasiliev, nu l-am mai văzut niciodată…” (p. 128). Vă puteţi imagina, dragi cititori, ce era în sufletul soţiei, Maria Vasiliev, rămasă cu copiii lor în vagon; ce era în sufletul copiilor, care – la momentul acela poate nu sesizau ce se întâmplă – că, de fapt, se despărţeau de tatăl lor pentru totdeauna.

Grea călătorie; în sfârşit, familia Vasiliev, de rând cu altele din Basarabia, a fost coborâtă în localitatea Kapraliha, raionul [în carte e scris greşit Arzamas] Armizon, regiunea Tiumeni. Autorul vine cu informaţii inedite: toată lumea matură a fost mobilizată în câmpul muncii, iar copiii rămâneau acasă (în una din case). Copiii localnicilor, educaţi în spirit comunist (pioneri) au dat dovadă de agresivitate faţă de copiii nou-veniţi, bătându-i, autorul descriind şi cazul unui omor („Pionerii lui Lenin omorau copii basarabeni”, p. 136). Toate acestea s-au materializat în iarna 1941-1942. În primăvara anului 1942, îşi aminteşte autorul memoriilor, familiile basarabenilor au fost din nou ridicate, duse cu trenul la Omsk, la un veritabil târg de robi, unde directori de întreprinderi, preşedinţi de colhozuri sau sovhozuri, alţi şefi, selectau forţa de muncă. B. Vasiliev scrie: „După ce îşi „alegeau” numărul necesar de oameni, familiile alese erau scoase în afara zonei, încărcate în căruţe sau camioane şi duse în direcţii necunoscute. Cele mai mari drame, însoţite de lacrimi şi răcnete, se petreceau atunci când clientul arăta cu degetul la vreo tânără de 16-18 ani, a cărei mamă era bolnavă şi inaptă de muncă: „Tolico eio zabiraiu” [„Doar pe ea o iau”]” (p. 143).

Din lagărul de triere Omsk familia Vasiliev a fost ambarcată pe un şlep ce a navigat pe râul Irtîş, apoi pe râul Obi spre Cercul Polar de Nord. Au coborât în localitatea Vâsokii Mâs, consiliul sătesc Tundrino, districtul naţional Hantâ-Mansiisk.

Stimaţi cititori,

Acei dintre Dvs. care cunosc limba rusă, accesaţi, vă rog, „Tundrino” şi faceţi cunoştinţă (virtual) cu acele locuri, în care a fost deportată familia Vasiliev. A, da! Acum e altceva: drumuri moderne, infrastructură, căsuţe de vacanţă. Şi totuşi, pădurea de jur-împrejur bagă frica în oase. Aici iarna durează 7 luni; temperaturile coboară la peste minus 40 de grade. În ciuda faptului că lemn era, că focul ardea în sobe zi şi noapte, totuşi în casele unde locuiau deportaţii era frig. Boris Vasiliev îşi aminteşte multe detalii ale vieţii (şi supravieţuirii) lui în acele locuri, deloc prietenoase vieţii omului. Mama şi sora mai mare au fost mobilizate la munca forţată, muncă de robi (la săratul peştelui, p. 152), pentru o raţie de pâine de 200 de grame pe zi. Condiţiile de muncă erau de groază (autorul le descrie amănunţit). Dl B. Vasiliev a mers şi la şcoala locală. Când a fost îndemnat să-l proslăvească pe Stalin pentru „copilăria lor fericită”, atunci, scrie autorul, „pentru prima dată, am simţit, am înţeles, am conştientizat că, într-adevăr, Stalin mi-a furat copilăria” (p. 158). Autorul reproduce din memorie multe tragedii prin care au trecut basarabenii exilaţi în Siberia de gheaţă. Aici a aflat o veste cutremurătoare: la 13 martie 1943 a murit tatăl lui, Ilie (p. 178). A fost şi cazul evreicei din Orhei Golda Pisarevschi, soţia unui avocat din acest oraş: înainte de a muri, i-a dat tânărului Boris o pernuţă rotundă de culoare roşie, perna de rugăciuni, şi l-a rugat s-o ducă la Orhei. A doua zi G. Pisarevschi a fost găsită moartă (p. 202). Dl B. Vasiliev a îndeplinit rugămintea bătrânei; a adus pernuţa la Orhei. Strâns legat de acest pasaj, dl B. Vasiliev formulează următoarea întrebare: „…Nu pot înţelege cum victimelor de origine evreiască ale regimului fascist au fost identificate, li s-au înălţat monumente, iar evreii torturaţi, omorâţi de călăii comunişti în lagărele siberiene, mult mai multe la număr, daţi uitării, fără a fi măcar reînhumaţi, fără a fi răzbunaţi. N-a fost tras la răspundere nici un călău NKVD-ist. De ce oare?” (p. 203).

În 1946 familia Vasiliev a primit permisiunea de se întoarce la baştină. Dar documentul a fost rupt de un ofiţer NKVD în faţa mamei, Maria Vasiliev, sub pretextul că „duşmanii poporului” trebuie să muncească în continuare în locurile de detenţie. În aşa condiţii, Maria Vasiliev a decis să evadeze împreună cu copiii. Autorul descrie amănunţit lunga şi primejdioasa cale înapoi, spre Basarabia iubită. Revenind în patrie, B. Vasiliev a găsi-o tristă, înfometată. Era anul 1946…

(Va urma)

Prof. univ., dr. hab. Anatol PETRENCU,

preşedintele INIS „ProMemoria”

5-6 ianuarie 2013