Tambovschii volc*

Forfotă mare, prilejuită de 9 mai. În unele mijloace de informare în masă, tradiţionale sau electronice, au fost plasate articole ultra-laudative la adresa Armatei roşii „eliberatoare”, felicitări linguşitoare, închinate veteranilor celui de-al Doilea Război Mondial din cadrul Armatei roşii (unele postate chiar pe acest portal de informaţii), panouri uriaşe cu ocazia „Zilei Victoriei” în capitala Republicii Moldova (RM), milioane de panglici „Sfântul Gheorghe”, miting şi depuneri de flori la Memorialul Eternitate, ridicat în memoria aceleiaşi Armate roşii. Cei trei conducători ai RM nu au pierdut prilejul pentru a adresa cuvinte de mulţumire Eliberatorului Rus. Dintre cei trei, cel mai patetic a fost dl Marian Lupu. După ce a repetat o teză falsă stalinistă cum că suntem o naţiune „moldovenească”, preşedintele Legislativului a continuat: „Felicitări, dragii mei, cu un foarte profund, cu plecăciune, „Mulţumesc”, pentru victoria, care ne-aţi asigurat-o şi care ne-aţi adus-o; şi pe această cale ne-aţi oferit şansa la viaţă şi ne-aţi oferit şansa pentru prezent şi pentru viitor”. Vă propun să analizăm aceste cuvinte minunate ale spicherului moldovean Marian Ilici Lupu:

[Dvs., trupele militare sovietice] „ne-aţi oferit şansa la viaţă”. În primăvara anului 1944 trupele sovietice au trecut Nistrul în zona Sorocii, îndreptându-se spre Bălţi. Fiind în retragere, germanii au minat câmpurile. Sovieticii au mobilizat oamenii (moldovenii) din satele apropiate, i-au aliniat în rând şi i-au trimis pe câmpurile minate, fiind împinşi de NKVD-şti înarmaţi. Mare noroc au avut acei oameni, care nu au călcat pe mine şi au supravieţuit; ceilalţi – Dumnezeu să-i odihnească în pace, nu de moarte bună au murit. Acei nenorociţi, care au fost doar răniţi şi se zbăteau între viaţă şi moarte, au fost împuşcaţi de NKVD-işti. Aşa era mai simplu: sovieticii nu au mai cheltuit medicamente şi pansament în plus… [Mai detaliat şi mai concret citiţi în monografia dlui Valentin Beniuc].

În vara anului 1944 trupele sovietice au invadat întregul interfluviu Pruto-nistrean. Şi s-au gândit aceste trupe sovietice să „ofere şansa la viaţă” (vorba dlui Lupu) pentru încă 257 825 bărbaţi, de vârste diferite (tatăl cu copiii, fraţi de diverse vârste etc.), prinşi „cu arcanul” şi trimişi în cele mai primejdioase segmente ale Frontului de Est. 40 592 din ei şi-au găsit acolo moartea. Dumnezeu să-i odihnească în pace, nu de moarte bună au murit, domnule Marian Ilici. [Mai detaliat şi mai concret citiţi în monografia dlui profesor Boris Vizer[1]].

9 mai 1945: Germania nazistă a semnat Actul de capitulare necondiţionată! Vestea s-a răspândit cu viteza fulgerului: războiul s-a încheiat! Bucuria a fost mare. Dar şi mai mare a fost durerea celora, care nu şi-au mai văzut taţii, fraţii, soţii, feciorii, plecaţi pe front. Calvarul supravieţuitorilor, însă, nu s-a încheiat, aşa cum considerau mulţi dintre ei, inclusiv – consângeni de-ai noştri, „moldoveni”, aşa cum îi numeşte Marian Ilici. Îmbarcaţi în eşaloane, veteranii Frontului de Est (împotriva Germanei şi Ungariei) au fost trimişi în Extremul Orient, să lupte împotriva japonezilor, staţionaţi pe teritoriul… nu, nu al URSS, ci pe cel al Chinei. Acolo şi-au găsit moartea sute de basarabeni, despre faptele cărora prea puţin cunoaştem. De ce oare, mă întreb, dl şef al Parlamentului nu ar finanţa un proiect de cercetare a acestui subiect, de ce oare nu ar ridica în memoria lor, al moldovenilor, răpuşi de gloanţe în Manciuria, cel puţin o stelă comemorativă sau o cruce creştinească? Ori poate aceşti „moldoveni”, aşa cum îi numeşte Marian Ilici, nu merită atenţia noastră? Asta pentru că au murit, sărmanii, după măreaţa victorie asupra Germaniei? Dumnezeu să-i odihnească în pace, nu de moarte bună au murit.

            Dar, iată, în sfârşit, la 2 septembrie 1945, cel de-al Doilea Război Mondial s-a încheiat de-a binelea. Moldovenii au revenit la casele lor. Şi ce credeţi? Autorităţile RSS Moldoveneşti, venite în urma tancurilor şi tunurilor Armatei roşii atotbiruitoare, citez, în continuare, din monografia profesorului Boris Vizer, care nu este un oarecare începător, ci un specialist de marcă în domeniu: PROFITÂND DE SECETA din 1946, organele sovietice de vârf au organizat o foamete cumplită în Moldova cu scopul (atenţie! A.P.) de a REZOLVA DEFINITIV PROBLEMA MOLDOVENILOR ROMÂNI DIN BASARABIA PRIN NIMICIREA LOR FIZICĂ” (p. 65). Am evidenţiat prin majuscule esenţa dramei poporului nostru, reocupat de lifta bolşevică în anul 1944. Dl profesor Boris Vizer a fost martor ocular al scenelor teribile, când, de o parte, grâul, stocat pe la staţiile de cale ferată, putrezea, iar, de altă parte, femeile cu copiii înfometaţi nu se puteau apropia de acest bun salvator, pentru că erau împuşcaţi de soldaţii NKVD-işti. „Oamenii mureau, scrie autorul, în preajma unor grămezi de porumb care s-a alterat stând ani în şir în ploaie şi pe ninsoare, fiind înconjurat cu sârma ghimpată şi păzite de santinele” (ibidem). Autorul aminteşte: au murit de foame mai mult de 200 000 de oameni, majoritatea erau ţărani moldoveni. Iar la p. 70 autorul subliniază din nou: „Conducerea sovietică a hotărât să profite de seceta din 1946, storcând din sare totul… Aşadar, în 1946-1947 a avut loc UN GENOCID ORGANIZAT DE AUTORITĂŢI ASEMENEA FOAMETEI din Ucraina (1932-1933), unde au murit milioane de oameni (până la 10 milioane)” (evidenţierea subsemnatului). Şi încă o constatare a autorului cărţii. Înnebuniţi de foame, oamenii erau gata să intre în colhozuri; conducerea bolşevică, însă, remarcă dl profesor, „le refuza, fiindcă scopul regimului comunist era de a omorî cât mai mulţi moldoveni. Autorităţile moscovite preferau ca oamenii să moară ca individuali, dar nu în calitate de colhoznici” (p. 70). Iar acum, încă o dată cuvintele domnului Marian Lupu, intelectual, doctor în ştiinţe: „Felicitări, dragii mei, cu un foarte profund, cu plecăciune, „Mulţumesc”, pentru victoria, care ne-aţi asigurat-o şi care ne-aţi adus-o; şi pe această cale ne-aţi oferit şansa la viaţă şi ne-aţi oferit şansa pentru prezent şi pentru viitor”. Cât cinism şi batjocură! Ce rost are să mai insistăm?

Pentru cei care au murit, umflaţi de foame, într-o ţară [URSS] ce stăpânea o jumătate din Europa şi Asia: Dumnezeu să-i odihnească în pace, nu de moarte bună au murit.

Îmi pun întrebarea: suntem noi oare, cei care formăm (din nou citat din monumentala cuvântare a lui Marian Ilici, rostită la 9 mai 2012) „naţiunea noastră moldovenească, toţi cei care formăm societatea noastră, naţiunea civilă europeană a statului independent şi suveran Republica Moldova” [o-ho-ho, am scris-o dintr-o răsuflare – A.P.), deci, aceştia, noi, băgaţi între ghilimelele lui Lupu, suntem noi, oare, capabili să ne civilizăm? Suntem noi, oare, capabili să dăm dovadă de un pic de demnitate omenească?

Da, cei care au supravieţuit războiul, - toată grija, susţinerea din partea statului, şi nu doar la 9 mai, ci în fiecare zi.

În fiecare an, la 6 august, întreaga naţiune japoneză ţine un minut de reculegere în memoria victimelor bombardamentului atomic de la Hiroshima. De ce oare n-am urma şi noi exemplul japonezilor: la 9 mai, un Te-Deum şi un minut de reculegere pentru cei care au murit în război? De ce atâta fast, mai mare ca în regiunea Kaliningrad. Suntem noi oare Kaliningrad Doi? Ce avem noi, RM, cu victoria URSS, de care, în 1991, ne-am desprins cu bucurie, se pare. Ori poate greşesc

Când oare, minţile luminate, care conduc RM, vor înţelege: la 22 iunie 1941 s-au încleştat două regimuri totalitare – cel nazist, condus de Adolf Hitler, şi cel bolşevic, condus de Iosif Vissarionovici Stalin? Cu ce oare un regim a fost mai blând, mai uman, ca altul

În 1977 am vizitat insula Valaam, care se află în lacul Ladoga. Încă pe vremea ţarismului acolo a fost construită o mănăstire. Bineînţeles, mănăstirea nu mai funcţiona, în schimb era plină cu veterani schilozi ai războiului: unii fără o mână, alţii – fără picior etc. Am întrebat ghidul, ce-i cu aceşti oameni? Răspunsul lui a fost: „Pentru că „şifonau” imaginea oraşului Leningrad cu înfăţişarea lor, veteranii războiului au fost evacuaţi forţat pe această insulă”. Iată faţă adevărată a regimului comunist faţă de eroii războiului. Şi asta pe timpurile lui Leonid Brejnev! Că ce a fost pe timpul lui Iosif Stalin, cred că lumea ştie, inclusiv – Marian Ilici: veteranii, întorşi din campania împotriva Germaniei, au fost trecuţi prin „filtre”, iar cei care, împotriva voinţei lor, au nimerit în prizonierat, au fost trimişi în Gulag, chiar fiind între ei şi Eroi ai URSS! Cu acest regim antiuman şi criminal, dar victorios în război, alături de marile Puteri Occidentale, cu acest regim, repet, se solidarizează conducerea RM.

Îndemnurile la împăcare vor rămâne goale intenţii atâta timp, cât oficialii moldoveni vor fi părtinitori, vor promova valori străine neamului nostru.

La Memorial – lume multă. Dar mai multă lume era la muncă: au lucrat nu doar magazinele, ci şi cei din construcţii, agricultorii noştri, care, în totalitatea lor, au fost mult mai mulţi. Şi atunci, ce fel de sărbătoare „naţională” este asta, când unii huzuresc, iar marea majoritatea munceşte din greu?

 Să auzim de bine!

           

Prof. univ., dr. hab. Anatol PETRENCU, preşedintele INIS „ProMemoria”, vicepreşedinte PL.

9 mai 2012.

*Tradus în română înseamnă „Lupul din Tambov”; în perioada sovietică, la adresarea comuniştilor „tovarăşe”, cei care nu se aveau de tovarăşi cu adresatul, răspundeau: „Tovarăşi îţi este lupul din Tambov”; Tambov fiind o regiune şi oraş din Rusia.



[1] Boris Vizer. Economia şi starea socială a populaţiei din Moldova (anii 40-80 ai sec. XX), Chişinău, Editura „Ştiinţa”, 2012, 308 p.

Lasă un răspuns

Arhiva