Aşa cum deja ştiţi, am fost în Canada, la Câmpul Românesc, unde am participat la un simpozion ştiinţific, consacrat problemelor actuale ale ştiinţei istorice, dar şi altor ştiinţe – medicale, agricole etc.

În timpul simpozionului al primit un text, semnat de dl Doru Munteanu, din comuna Sâmpetru, judeţul Braşov, text, referitor la istoria Basarabiei. Dar nu numai…

Am vorbit la telefon cu dl Doru Munteanu şi i-am cerut permisiunea de a publica acest text pe blog şi, eventual – într-o publicaţie pe hârtie.

Aveam intenţia să intervin în unele locuri, după care m-am răzgândit: las textul aşa cum a fost redactat de autor. Voi face, însă, unele note în subsolul paginii.

Vă doresc lectură plăcută.

            Prof. univ., dr. hab. Anatol Petrencu

 Doru MUNTEANU

CUVÂNT DESPRE BASARABIA

A vorbi despre Basarabia referindu-te doar la teritoriul de dincolo de Prut este o impietate şi o injustiţie istorică şi morală. Acel ţinut e jumătatea Moldovei, ruptă din patria mamă.

Basarabia e Ţara Românească, denumită aşa după Basarab Întâi, întemeietorul. Nu noi i-am dat numele de Basarabia petecului de pământ anexat de alţii, ci ruşii, recunoscând, implicit, că face parte din ţara generică a descălecătorului. Persistenţa în timp a toponimului şi rezistenţa lui în memoria colectivă sunt argumente şi dovezi indestructibile a apartenenţei sale la România. Târziu, când Stalin a desenat parşiv şi insinuant configuraţia statelor sovietice, teritoriul avea să primească titlul de Republica Sovietică Socialistă Moldova, o recunoaştere a ingerinţei străine în suveranitatea şi integritatea Principatului cu acelaşi nume, care alături de Transilvania şi Ţara Românească fuseseră unite de primul întregitor, Mihai Viteazul, la 1600 şi mai apoi consfinţite prin România Mare, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.

Că jocul istoriei se câştigă cu zaruri oarbe şi măsluite e de notorietate şi exprimă în modul cel mai clar politica marilor puteri de siluire a spaţiilor naţionale. Dacă în 1812 teritoriul voievodatului Moldovei dintre Prut şi Nistru este alipit imperiului rusesc, în ciuda faptului că prin Tratatul de la Bucureşti se garanta integritatea Moldovei, este o probă a politicii de forţă impusă de cei mari, Imperiul Otoman cedând ţinuturi care nu-i aparţineau şi făceau parte dintr-un stat autonom, cu frontiere asigurate şi consfinţite internaţional.

Şi injustiţia care a stăruit peste o sută de ani este spulberată de voinţa naţională în 1917 când Sfatul Ţării de la Chişinău proclamă Republica Democratică Moldovenească. Atenţie! Nu întâmplător a eliminat din titlu denumirea de „Basarabeană”, recunoscând în acest fel că spaţiul aparţine, în virtutea dreptului istoric, Moldovei[1]. Care Moldovă? Moldova tradiţională şi puternică de pe timpul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, un stat pavăză în calea tuturor cotropitorilor şi care îşi aşezase Cetatea de Scaun la Suceava, în mijlocul Principatului. Nistrul era pe vremea Domniei Sale graniţa estică şi trebuie să-i dăm dreptate lui Eminescu că „Nistrul nu e apă rusească”, pentru că n-a intrat niciodată în conştiinţa ruşilor, el nefigurând în nici una din creaţiile populare ale slavilor. E încă un argument zdrobitor pentru omul simplu, creator de folclor, care în cunoştinţă de cauză, îşi cântă plaiurile, munţii, apele, ca repere de identitate naţională, păstrate în memoria colectivă şi spirituală.

Moldovenii din această parte de lume ştiau că sunt români şi doar când ruşii le-au impus ostentativ denumirea de „moldoveni”, separându-i de spiţa neamului, şi-au spus răspicat cuvântul la 24 ianuarie 1918 (în amintirea Unirii Mici din 1859) şi proclamă independenţa republicii, iar în 27 martie, acelaşi an, unirea cu România. Deşi Societatea Naţiunilor recunoscuse această unire, iar Franţa şi Anglia garantează, la 12 aprilie 1939, frontierele Regatului României, ruşii nemulţumiţi, prin protocolul expansionist semnat de Hitler şi Stalin[2] dau ultimatum României la 28 iunie 1940[3] şi în 24 de ore sunt evacuate teritoriile denumite Basarabia şi Bucovina. Spaţiul românesc e împărţit în trei şi distribuit Rusiei şi Ucrainei[4].

După intrarea României în al II-lea război mondial, sub comanda Mareşalului Ion Antonescu, sub imperativul: „Soldaţi, va ordon, treceţi Prutul!”, aceasta parte de Moldovă, disputata si hăcuită, se întoarce pentru trei ani la tara. După 1944, perdanta Românie (absolut nejustificat), trebuie sa accepte raptul din timpul lui Stalin, iar deportările moldovenilor în Siberia ating cifre impresionante ale populaţiei. Dar, „roata-i tot roată, se-nvârte mereu”, spune cântecul şi în 1991, după dezmembrarea Uniunii Sovietice, fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească se declara independentă sub numele de Republica Moldova. Încercările de unire cu Romania, iniţiate de ambele părţi, nu duc la nici un rezultat şi visul unionist lâncezeşte, dar arde firav şi tainic în candela de suflet a românilor.

Stau şi rememorez amintirile părinţilor mei aflaţi într-o anumita perioada în acest fabulos ţinut românesc, unde mama a fost educatoare la Tighina, iar tata a luptat cu arma în mână pentru dezrobirea lui. Mai au rost zbaterile noastre? Nu e prea păgubos să ne hrănim cu himere, astăzi când lumea se conduce după voia potentaţilor zilei, iar lucrurile nu s-au schimbat fundamental? Lozincile democratice europene şi mondialiste nu sunt de natură decât să amăgească spiritele curate şi încrezătoare în adevărul istoric. Exista un drept nescris al fiinţei istorice, un combustibil care alimentează naţiunea în crezul ei funciar intr-o justiţie ca la Judecata de Apoi. E uşor să visezi, să speri, dar înfăptuirea nu ţine numai de noi.

Tertipurile şi mascaradele diplomatice, loviturile sub centură, presiunile economice şi financiare, mârşăviile străinilor, uneori inocenţa semenilor noştri reaua credinţă a impostorilor zădărnicesc opera de uniune naţională.

Vă dau un exemplu recent care a stârnit reacţii de tot felul. Un grup de cercetători din Cluj s-au hotărât, hodoronc-tronc, sa deschidă mormântul lui Basarab I şi sa-i recolteze probe de ADN, urmând a-l deshuma şi pe Mircea cel Bătrân, în acelaşi scop, motivându-şi acţiunea ca pe una exclusiv ştiinţifică, în temeiul demonstraţiei filiaţiei dintre cei doi. Qui prodest? Cu siguranţă, nu e nici un dubiu asupra legăturii de sânge între cei doi domni, dar haideţi să mergem mai departe. Ideea că Basarab ar fi fost cuman a zvânturat-o pe sub nasul tuturor credulilor venerabilul Neagu Djuvara, un om căruia îi respect vârsta şi cariera diplomatică, dar nu-i accept imixtiunea fantezistă în treburile serioase ale istoricilor. Daca în ultima vreme, personajul a devenit notoriu prin ieşirile sale publice şi sumedenia de cărţi, ce aparţin memorialisticii şi nu istoriei argumentate, rămân surprins de mulţimea proştilor care sar în lac ca şi broaştele fără minte. Pai, bine domnilor, chiar daca obţineţi ADN-ul lui Basarab, ce demonstraţi? Cu ce ADN cuman îl comparaţi? Exista undeva prezervata o mostră de celulă cumană, refrigerată ca o spermă pentru însămânţare „in vitro”? Şi chiar daca ar fi, dar nu cred, puteţi, eventual, susţine că Basarab a fost cuman. Şi? Toata populaţia românească are sânge de migrator? Am avut regi de sorginte germana şi naţia a fost tot mereu românească! Nu se argumentează absolut nimic, decât se dă арă la moară tembelilor care dau crezare teoriei lui Rosller despre vidul demografic după retragerea aureliană. Şi sigur, se vor fuduli ungurii, aşa cum le e felul şi năravul şi vor abera în declaraţii fantasmagorice despre descălecarea lui Atilla, a hunilor şi a imperiului lui Ştefan cel Sfânt. Atât! Asta vor unii plătiţi şi duşi de nas de argintii lui Iuda.

Mai fac o mică observaţie. După scripte de luat sau neluat în seamă, Basarab ar fi fost fiul lui Tihomir. Aceasta nu înseamnă nimic despre originea lui. Habar n-avem cum l-a chemat cu adevărat. Ştim că numele ti-l dau alţii, după provenienţă geografică, ocupaţie sau caracter. „Tihomir” e un cuvânt slav, compus, care în traducere înseamnă _„linişte” şi „pace”. Dacă vreţi, slavii veniţi din stepă s-au minunat de personalitatea conducătorului autohton şi l-au numit, omagiindu-l, „aducătorul de pace şi linişte”. Şi? Foarte bine. E o recunoaştere pentru voievodul care-şi zidea ţara în linişte şi pace. Basarab e un nume vechi romanesc. N-are nimic de-a face cu arabii sau alte naţii venite din est. Daca Iorgu Iordan, un excelent lingvist, dar de multe ori tributar etimologiei slave, spunea clar în Dicţionarul numelor de familie că: „Basarab e un nume vechi romanesc”, ce mai dorim? Să ne reinventăm o alta origine? Să dăm cu piciorul unei istorii stropite cu sânge românesc? Să ne negăm originea geto-dacică şi plămada binefăcătoare cu romanii? De ce? Ca sa fim interesanţi sau sa ne construim sorgintea din caracterul păgubos al migratorului sau al nevrednicului ce-şi vinde Învăţătorul?

Sunt stupefiat şi mâhnit totodată. Scriu aceste cuvinte cu sentimentul ca orice vom clădi pentru neamul nostru stă sub semnul zădărniciei.

Îmi cer scuze pentru tonul acestei intervenţii, deşi n-am abdicat în demonstraţie de la uneltele cercetătorului întru adevăr. Se impune, totuşi, o concluzie, pentru a nu fi greşit înţeles. Basarabia asta, sau Moldova dintre Prut şi Nistru, e pământ românesc. E parte a ţării primordiale, care se cheamă astăzi Ţаrа Românească, România. Suntem români, că „doar de la Râm ne tragem”, vorba cronicarului. Avem în noi o structură şi o matrice naţională identificabilă prin orice analiza demografică, după cum bine zice extraordinarul Nichita Stănescu: „Naţionalitatea e ca o analiză de sânge. Nu minte niciodată”.

Subscriu la efortul dumneavoastră, care face din Hamilton şi Câmpul Românesc, capitala fiinţei noastre şi-mi aduc obolul la dezbaterea plină de substanţă în beneficiul adevăratei istorii şi a credinţei româneşti.