Vasile Şoimaru la Cotul Donului

Energicul şi energizantu prof. univ. dr. Vasile Şoimaru a ajuns cu propria-i maşină la locul unde Donul, care curge dinspre nord spre sud, înspre Stalingrad (astăzi Volgograd), la un moment face un cot spre sud-vest, revărsându-se în Marea Azov. De aici şi noţiunea „Cotul Donului”. O noţiune nu doar geografică, ci una cu adânci semnificaţii emoţionale: anume aici, acum 70 de ani, s-a consumat una din cele mai mari drame omeneşti – Bătălia de la Stalingrad – cea mai sângeroasă din anii celui de-al Doilea Război Mondial. Anume aici, la Cotul Donului, s-au luptat vitejeşte militarii români, uniţi în Armata a III-a, condusă de generalul de armată Petre Dumitrescu – al doilea „comandant român ca importanţă după Mareşalul Ion Antonescu” şi singurul general român, cu excepţia Mareşalului, care a avut sub comanda sa, în primăvara anului 1943, în Basarabia, Armata a 6-a germană.

La 19 noiembrie 1942 trupele Armatei roşii au trecut la contraofensivă, lovind în locurile slabe ale frontului german: acolo unde se termina poziţia unei armate-aliate şi începea a alteia. Astfel, în stânga Armatei a III-a erau forţele militare ungare (raporturile româno-maghiare în acel moment nu erau tocmai favorabile unei victorii comune), iar la dreapta – trupele germane.

Dl Vasile Şoimaru a mers în acele locuri. La 17 august 2012, din crengile unui copac uscat a confecţionat o cruce, a decupat ultima pagină a albumului „Poeme în imagini” (autor fiind tot dl V. Şoimaru) cu imaginea Drapelului românesc, l-a lipit cu scotch de cruce şi a înfipt acest semn în memoria celor peste 150 000 de militari români, căzuţi la datorie aici, la Cotul Donului.

Despre cum a ajuns dl profesor, deja a doua oară, în acele memorabile locuri, despre cele întâmplate atunci, reţinute în memoria unor supravieţuitori ai evenimentelor, ajunşi la vârste onorabile de peste 90 de ani, alte materiale, legate de problematica războiului au fost incluse în volumul „Cotul Donului. 1942: eroism, jertfă, trădare”[1], lansat în incinta Bibliotecii Publice „Onisifor Ghibu” pe data de 19 noiembrie 2012[2].

Sunt deosebit de preţioase mărturiile lui Iosif Niculescu, medic, participant la Bătălia de la Stalingrad (în 2012 avea 98 de ani). Din memorii aduce exemple de eroism. Astfel, este redat epizodul cu preotul Popescu din Ştefăneşti, judeţul Argeş, care citea rugăciunea la marginea unei uriaşe gropi comune, fiind îndemnat: „Hai, părinte, că ne văd ruşii”, a răspuns: „Domnule doctor, n-am terminat rugăciunile”. Era „un om conştiincios şi l-au luat ruşii prizonier” (p. 30). Alt caz: un tânăr militar, rămas fără părinţi, s-a oferit voluntar, pentru ca să acopere retragerea ostaşilor români; a ocupat locul potrivit, şi-a făcut vitejeşte lucrul, permiţând retragerea trupei. A murit erou.

Nu mai puţin impresionante sunt cazurile de trădare. Astfel, şeful unui depozit de carburanţi, un locotenent, foarte zgârcit în a da motorină mijloacelor de transport româneşti, aflate pe prima linie a frontului, iată că a aruncat în aer întregul depozit, declarând ulterior cum că „vin ruşii” şi pentru ca să nu nimerească în mâna lor, l-a nimicit (p. 21). Ulterior, ancheta a stabilit că respectivul militar era membru al partidului comunist şi a făcut un serviciu ruşilor. A fost împuşcat pentru înaltă trădare de Patrie. Dar „răul s-a produs” (ibidem).

Alt caz, deosebit de interesant: autorul memoriilor, medicul Niculescu, a observat încă pe front că proiectilele de brand, de culoare galbenă, prezente acolo, la Cotul Donului, în 1941, nu explodau. Mai târziu, întors în România, dl I. Niculescu a aflat că agenţii secreţi comunişti „nu băgau exploziv în proiectile”, proiectilul având doar „capsa de pornire şi atât” (p. 29). Asta l-a făcut pe intervievat să constate că „la Cotul Donului victoria rusească nu a fost o victorie, propriu-zis, militară, ci una obţinută prin trădare”. În cazul dat: trădare din partea unor români (p. 14).

Un detaliu interesant: acolo, la Cotul Donului, un militar german, specialist în tehnica militară, la studierea motorului unui tanc „T-34”, distrus de ostaşii români, a constatat că aliajul din care a fost făcut motorul tancului era deosebit de rezistent şi secretul îl ştiau doar americanii. Concluzia, care a fost trasă atunci: „Americanii au cedat ruşilor secretul aliajului” (p. 18). Detaliul este important pentru că istoricii ruşi nu recunosc contribuţia SUA la victoriile ruşilor în bătăliile de la Moscova şi Stalingrad.

În concluzie: cartea este interesantă, necesară, are momente inedite, merită citită. Şi citată!

Felicitări autorului proiectului, dlui dr. Vasile Şoimaru!

La cele de sus aşi mai adăuga:

1. Istoricii români au studiat subiectul „Bătălia de la Stalingrad”, publicând monografia fundamentală „Înfrânţi şi uitaţi. Românii în Bătălia de la Stalingrad”[3]. Autorii cărţii scriu: „Pierderile totale suferite de germani şi aliaţii lor au fost fără precedent. Aproape cinci armate nimicite (Armata a 6-a germană în totalitate şi în cea mai mare parte Armata a 4-a de tancuri germană, Armata a 8-a italiană şi Armatele a 3-a şi a 4-a române); totalul pierderilor suferite (morţi, răniţi, dispăruţi) nu a fost niciodată cunoscut cu certitudine, dar a fost estimat la 1,5 milioane de oameni…[4]

2. Bătălia de la Stalingrad a demonstrat încă odată lumii întregi caracterul antiuman şi necruţător al regimului comunist. Deoarece oraşul de pe Volga purta numele „tătucului popoarelor”, acesta nu-şi imagina cum putea fi cedat oraşul germanilor, oraş, care nu avea nici o semnificaţie pentru industria de război sovietică. Iosif Stalin a exclamat: „Dincolo de Volga nu mai există pământ pentru noi!” De aceea autorităţile sovietice nu au evacuat pe malul stâng al Volgăi (ceea ce însemna salvarea vieţii) nici un suflet omenesc. În perioada de apărare a oraşului (iulie-noiembrie 1942), nu fără consimţământul lui Stalin, în mod conştient, oraşul a fost sacrificat. Locuitorii paşnici al Stalingradului au devenit principalul blocaj în calea retragerii ostaşilor sovietici. După încheierea Bătăliei, la 2 februarie 1943, conform unor estimări incomplete, sovieticii au pierdut peste două milioane de oameni, militari şi civili.

3. Gestul făcut de prof. univ. Dr. Vasile Şomaru de a comemora militarii români, căzuţi la datorie, trebuie salutat şi încurajat pe toate căile. Amintesc de Direcţia „Cultul Eroilor” din cadrul Armatei Române, care, sunt convins, ar trebui să se implice în imortalizarea memoriei militarilor căzuţi  pe Don şi Volga. Asta pe linie oficială.

Dacă se va naşte o iniţiativă privată, atunci este bine să se redacteze un demers pe adresa autorităţilor locale, care să ia decizia de a permite îngrădire unui cimitir al militarilor români, sau ridicarea unei biserici ortodoxe, au – în cel mai rău caz – a unei Troiţe.

4. În perioada 1973-1974 am făcut serviciul militar obligatoriu în Districtul militar Caucazul de Nord, fiind staţionat nu departe de Stalingrad, în preajma oraşului Kotelnikovo, lângă o localitate numită Millerovo, unde am construit un aerodrom militar. Acolo urmele războiului erau văzute cu ochiul liber; pământul era (este?) amestecat cu tuburi de cartuşe, fiare etc. Dar ce ştiam noi atunci de acea mare tragedie, inclusiv a românilor?

Dl Vasile Şoimaru scrie despre culoarea roşietică a pământului. Părerea mea: e de la rugina de pe metalele rămase de la război.

 

Prof. univ., dr. hab. Anatol PETRENCU,

preşedintele INIS „ProMemoria”, vicepreşedinte PL.

27 noiembrie 2012.

 

Cuvinte cheie: Cotul Donului, Bătălia de la Stalingrad, eroi români, comemorarea lor.

 


[1] Cotul Donului. 1942: eroism, jertfă, trădare / Iosif Niculescu, Vasile Şoimaru (coord.), Gh. Pârlea, Chişinău, Editura Balacron, 2012, 100 p.

[2] Ion Iachim. „Este o carte de reabilitare a memoriei noastre” // Literatura şi Arta, 2012, 22 noiembrie; vezi şi: Stela Popa. Un şoimar la Cotul Donului // http://voxreport.unimedia.md/2012/11/20/foto-un-soimar-la-cotul-donului/

[3] Mihail Vasile-Ozunu, Petre Otu. Înfrânţi şi uitaţi. Românii în Bătălia de la Stalingrad, Bucureşti, Editura „Ion Cristoiu” S.A., 1999, 299 p. + hărţi.

[4] Ibid., p. 241.

Lasă un răspuns