Stephen F. Cohen este un cunoscut specialist în istoria URSS, autor a numeroase studii, inclusiv – monografii despre Nicolai Buharin[1], despre victimele Gulag-ului[2]; a publicat numeroase articole consacrate destrămării URSS şi urmărilor acesteia. În 2011 a publicat volumul „Viaţa după [ieşirea din] Gulag. Reîntoarcerea victimelor staliniste”[3].

Autorul cărţii a studiat timp îndelungat arhivele NKVD, a beneficiat de lungi stagii de documentare în URSS şi Federaţia Rusă, a intervievat mulţi supravieţuitori ai Gulag-ului, între care – Ana Larina, soţia lui Nicolai Buharin, a discutat cu Anton Antonov-Ovseenco, fiul legendarului Vladimir, conducătorului loviturii de stat bolşevice din noiembrie 1917, omorât de călăii lui Stalin, cu mulţi alţi buni cunoscători ai Gulag-ului.

Cartea nominalizată are un Prolog, cinci capitole, Epilog, Câteva cuvinte de mulţumire, Note, Indice de nume, bibliografii.

Din Prolog: autorul scrie despre teroarea stalinistă, începută în 1929, care a luat proporţii de masă, numită „al doilea Holocaust” (p. 11), care a cuprins nu doar elita non-conformistă a URSS, ci şi largi pături ale societăţii civile – muncitori, ţărani, intelectuali. Mulţi din cei supuşi represiunilor staliniste habar nu aveau pentru ce au arestaşi şi trimişi la munci forţate. După sângeroasa colectivizare a celor 125 de ml de ţărani (1929-1933), a urmat „marea teroare” (1936-1939). S. Cohen remarcă: numai timp de 17 luni (anii 1937-1938) au fost arestaţi 1,7 ml oameni, dintre care 700 000 au fost împuşcaţi, între 300 000 şi 400 000 au fost deportaţi în Siberia, Kazahstan şi alte regiuni ale URSS. 

Chiar şi în anii Războiului URSS pentru apărarea Patriei represiunile nu au încetat (deşi în proporţii mai mici) şi au recăpătat amploare după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, când deja au fost supuse represiunilor şi deportărilor popoare întregi. Autorul cărţii scrie că în afara celor 26,5 ml de victime ale celui de-al Doilea Război, în timpul represiunilor criminale staliniste au fost omorâţi între 12 şi 20 ml de oameni (1929-1953). În acelaşi timp, între 12 şi 14 ml de oameni au fost transformaţi în sclavi şi obligaţi la munci forţate în sistemul de puşcării, lagăre de muncă forţată, localităţi speciale etc. ale Gulag-ului[4], numit de A. Soljeniţîn „Arhipelagul Gulag” (p. 12).

Capitolul I se întitulează „Istoria cărţii” (p. 17-35). Autorul expune în ce condiţii a fost redactată această carte, ce discuţii a întreţinut cu supravieţuitorii Gulag-ului, dar şi cu copiii acestora, care – citează pe Lev Gumiliov: „n-au fost atenţi la alegerea părinţilor” (p. 39).

Cel de-al doilea capitol se numeşte „Eliberarea” (p. 36-52). În opinia absolut corectă a autorului, deţinuţii, întorşi din Gulag, au fost supravieţuitori în sensul deplin al cuvântului, tot aşa ca şi supravieţuitorii lagărelor naziste de exterminare (p. 37). Stephen F. Cohen a lucrat, bineînţeles, şi cu munţi de dosare. Am reţinut o constatare a autorului: în unele cazuri, dosarele de reabilitare a celor condamnaţi sunt mult mai voluminoase decât cele de condamnare (p. 45). Autorul scrie despre amnistierea din martie 1953 a unui milion de deţinuţi, în marea lor majoritate – infractori de drept comun (p. 43). Cu mult mai anevoioasă s-a dovedit a fi eliberarea condamnaţilor politici, eliberare ce a continuat ani în şir după decesul tiranului de la Kremlin. În opinia autorului, asta se explică prin faptul că noua conducere, venită la putere după moartea lui Stalin, a fost implicată în comiterea crimelor odioase: Lavrentii Beria, Veaceslav Molotov, Lazar Kaganovici, Klement Voroşilov, Gheorghii Malenkov, Anastas Mikoian şi personal Nichita Hruşciov. Pe baza documentelor, autorul a demonstrat că implicarea lui Hruşciov şi Mikoian în asasinate a fost de proporţii mult mai mici şi aveau un caracter periferic (p. 44). În plus, un alt factor stimulator în condamnarea crimelor odioase ale ultimilor doi a fost masacrarea chiar a feciorilor lor de către regimul din care făceau şi ei parte. Capitolul este consacrat reîntoarcerii din Gulag a supravieţuitorilor; autorul descrie cazuri concrete (de pildă, cum Molotov şi-a recuperat soţia, Polina Jemciujina, din faţa puşcării, de ziua lui de naştere şi a doua zi după înmormântarea lui Stalin, 9 martie 1953; au mers în apartamentul familiei, şi-a restabilit familia, de parcă nici nu au fost cinci ani de puşcărie pentru Polina, p. 46) şi face generalizări cu privire la reabilitarea jertfelor represiunilor staliniste. Deja către 1959 majoritatea supravieţuitorilor represiunilor politice staliniste au ieşit la libertate (p. 49). Pentru mulţi din ei Gulag-ul le-a distrus familiile, gospodăriile, casele, ei şi-au pierdut apropiaţii şi prietenii. Mii de foşti deţinuţi au preferat după eliberare să rămână în micşoratul imperiu al Gulag-ului. Şi totuşi, autorul îl citează pe Vasilii Grossman, care îşi amintea, că mulţi oameni, îmbătrâniţi în lagărele de muncă, deprinşi deja cu asprimile vieţii de acolo, doreau totuşi, să moară în libertate, „cel puţin la 10 metri dincolo de sârma blestemată” (p. 51).

Capitolul 3 – „Victimele se întorc” (p. 53-83). Este vorba despre revenirea victimelor represiunilor politice staliniste la locurile de baştină. Au fost cazuri, scrie autorul, când unii deţinuţi au murit la aflarea ştirii eliberării lor. Alţii au murit pe drum spre casă: în trenuri, în gări, pe drumuri. Multora din ei nu li s-a permis revenirea în marile oraşe – Moscova şi Sankt-Petersburg. Curios: în URSS nu a existat nici un centru de reabilitare a foştilor deţinuţi politici, în Federaţia Rusă, abia în 2010, a fost deschis unul (p. 64).

Mulţi din cei rămaşi în „libertate” îşi aşteptau rudele; în zădar, însă: „justiţia” stalinistă a inventat o formulare falsă a sentinţei: „zece ani fără dreptul de a întreţine corespondenţă”. În realitate aceasta însemna că victima nu era în viaţă (p. 64).

Autorul examinează cazuri şi cazuri: de fidelitate şi infidelitate conjugală, de aprobare sau dezaprobare a părinţilor (veniţi din Gulag) de către copiii rămaşi acasă etc. Autorul monografiei constată: cele mai stringente necesităţi ale victimelor represiunilor staliniste au fost satisfăcute de guvernul condus de Nichita Hruşciov – marea majoritate a celor supuşi represiunilor politice a primit locuri pentru trai, loc de lucru sau pensii, dreptul la asistenţă medicală, în special, stomatologică etc. Reforma pensiilor din 1956 a extins noţiunea de stagiu de muncă, incluzând (în tăcere, fără gălăgie) şi anii muncilor forţate (p. 72-73).

Impresionant este cazul, analizat de autor, care se referă la sinuciderea preşedintelui Uniunii Scriitorilor din URSS Alexandr Fadeev: acesta a tăcut atunci, când colegi de-ai lui, scriitori, poeţi, dramaturgi etc. au fost condamnaţi pe nedrept la moarte sau la munci forţate în Gulag (p. 74; 80).

Stephen F. Cohen expune cazuri când nu toţi cinovnicii de partid sau de stat erau entuziasmaţi de revenirea deţinuţilor din Siberia. Ei puneau diverse piedici de la eliberare până la reabilitare, unul din ei zicând: „Stigmatul a fost scos, dar pata a rămas” (p. 75). După deschiderea Gulag-ului o pătură destul de extinsă a societăţii sovietice (autorul scrie: „de la sute de mii, dacă nu chiar un milion de colaboratori ai NKVD-lui, care au arestat, au păzit, au schingiuit în bătăi, au împuşcat victimele represiunilor, până la nenumărata armată de turnători şi clevetitori voluntari – produs natural al ciumei sângeroase”, p. 77) s-a văzut ameninţată de cei reîntorşi din Gulag. Această pătură socială şi-a făcut carieră profesională sau politică, a obţinut apartamente, proprietăţi, uneori femei cu copii de la cei pe care i-a turnat şi deportat în Siberia.

Următorul capitol a fost întitulat „Avântul şi căderea „deţinuţilor hruşciovieni” (p. 84- 109). Autorul scrie, că între urmaşii lui Stalin la conducerea URSS nu au fost oameni care să nu fi participat la masacrarea miilor de vieţi omeneşti. Dar dintre toţi, doar Nichita Hruşciov şi Anastas Mikoian s-au căit (au regretat) pentru crimele înfăptuite. Ambii aveau mustrări de conştiinţă. Astfel, într-o discuţie cu scriitorul Mihail Şatrov, Nichita Hruşciov a zis: „Am mâinile mânjite până la coate de sânge… Este cel mai groaznic ce am pe suflet” (p. 89). Aceştia doi au făcut tot ce au putut că să demaşte crimele staliniste: în Comisia Controlului de partid a fost numită Olga Şatunovscaia, fostă deportată, în Procuratura generală a URSS au fost numiţi procurori tineri (de exemplu, Boris Reajski), care au desfăşurat o activitate uimitoare în vederea reabilitării persoanelor supuse represiunilor. Mai mult chiar: în cadrul lucrărilor Congresului al XXII-lea al PCUS (1961) Nichita Hruşciov a propus înălţarea unui Memorial în amintirea jertfelor represiunilor staliniste, Memorial ce nu există nici astăzi în Federaţia Rusă (p. 89).         [Paranteză: dacă cineva din cititori crede că în R. Moldova există un astfel de Memorial, se înşeală amarnic! Închidem paranteza].

Autorul analizează diverse cazuri când victimele se întâlneau faţă în faţă cu călăii: într-un caz victima a murit pe loc în urma infarctului, în alt caz – a suferit călăul. La procesul intentat lui Beria a fost prezent A. V. Snegov, unul din supravieţuitorii represiunilor, pe care şeful NKVD-lui îl cunoştea personal, până la arestarea acestuia în 1939. La vederea lui Snegov, rămas perplex, Beria a putut să silabisească doar atât: „Tu eşti încă viu?” (p. 90).

Următorul subiect, analizat de autorul monografiei, a fost cel ce poate fi numit: „Staliniştii nu cedează!”: sunt aduse exemple ale rezistenţei staliniste, de la vârful puterii (Mihail Suslov, Ivan Serov etc.) până la cei de jos. Până la urmă, Nichita Hruşciov a fost mazilit, în opinia autorului, nu pentru erorile în promovarea politicii interne sau externe (nimeni nu le poate nega), ci pentru poziţia sa antistalinistă, privind trecutul şi prezentul URSS (p. 108).

Ultimul capitol se întitulează „Victimele dispar şi apar din nou” (p. 110-138). După guvernarea lui N. Hruşciov la putere în URSS a venit Leonid Brejnev, reprezentantul de vază al conservatorilor comunişti. Autorul: asemenea conservatorilor de oriunde în lume, conducerea brejneviană avea nevoie de eroizarea trecutului (p. 111). Începe re-stalinizarea societăţii. Au apărut slogane de tipul: „Stalin, din nou pe postament!” În 1969, cu prilejul împlinirii a 90 de ani din ziua naşterii, neostaliniştii din conducerea lui Brejnev, au desfăşurat o campanie agresivă de reabilitare a tiranului. Peste un an, pe mormântul lui Stalin a fost ridicat un bust din marmură. Autorul subliniază: „Guvernele niciodată nu ridică monumente, cât de mici, celor, pe care îi consideră criminali” (p. 114). Altfel spus, conducerea brejneviană a încetat să-l considere pe Stalin criminal.

Unul din funcţionarii superiori ai PCUS le dicta istoricilor: „Toate, repet, toate etapele de dezvoltare ale societăţii sovietice, trebuie prezentate pozitiv” (p. 113). Regimul brejnevian a introdus o cenzură aspră asupra trecutului sovietic; multe manuscrise ale autorilor disidenţi au fost confiscate de KGB; mulţi disidenţi au fost condamnaţi la munci forţate sau deportaţi în Siberia, alţii – lăsaţi să plece în Occident (autorul aduce exemple).

Urmează prezentarea perioadei Gorbaciov. În doi ani Mihail Gorbaciov a reabilitat peste un milion de victime ale stalinismului, iar prin Decretul din 1991 – restul (p. 128). Au fost publicate opere artistice, care exprimau esenţa criminală a stalinismului, dar care au stat ani în şir în sertare.

Epilogul are titlu: „Victimele stalinismului şi viitorul Rusiei” (p. 139-151). Este vorba de Rusia de astăzi şi cea de mâine. „De ce, întreabă autorul, discuţiile privind administrarea stalinistă nu contenesc nici în secolul XXI?” (p. 139). Autorul face trimitere la expresia unui ziarist din Rusia: „Aşa cum fiecare din noi nu poate sări din propria-i piele, tot aşa şi o naţiune nu poate sări din propria-i istorie”. Stalinismul a fost parte a istoriei contemporane a Rusiei. De el nu te poţi uşor debarasa. Autorul scrie: reputaţia lui Stalin a crescut în ultimii ani datorită împărţirii neaşteptate a Rusiei în oameni bogaţi şi săraci. „Bogăţiile nemeritate strigătoare la cer şi privilegiile au obligat oamenii să privească represiunile [lui Stalin] ca pedeapsă adecvată a duşmanilor reali ai poporului” (p. 142).

Stephen F. Cohen constată împărţirea societăţii ruse de astăzi în două tabere. „Renaşterea stalinistă” este evidentă; datorită eforturilor depuse de neo-stalinişti, către 2011 Stalin a fost absolvit de orice crime (p. 143).

Dar şi adversarii stalinismului au obţinut anumite rezultate: ziarul „Novaia gazeta” publică materiale cu analize obiective ale politicii lui Stalin; fostul primar al Moscovei Iurii Lujkov a contribuit nemijlocit la deschiderea primului Muzeu al Gulag-ului (2004).

Autorul cărţii a constatat că poziţia lui Vladimir Putin „este duplicitară” (p. 145). Uneori acesta apare în postură de avocat al epocii staliniste (sunt aduse exemple). În alte cazuri, însă, V. Putin este de partea victimelor regimului stalinist. Astfel, el l-a vizitat pe Alexandr Soljeniţîn, când acesta era bolnav şi i-a înmânat o distincţie de stat. Putin a vizitat locul masacrelor în masă. În 2008, la moartea lui Soljeniţîn, administraţia putiniană a organizat funeralii de stat; cartea „Arhipelagul Gulag” a fost introdusă în lista literaturii obligatorii în şcoli. În 2009 V. Putin a declarat că „realizările epocii staliniste au fost inseparabile de crimele comise împotriva naţiunii, [crime] ce nu pot fi justificate” (p. 146). De ce se-ntâmplă aşa? Stephen F. Cohen explică: „În secolul XX ruşii de două ori oficial s-au dezis de istoria lor – ţaristă, apoi sovietică. Naţiunea, însă, nu poate progresa cu succes, fără a avea un trecut care cât de cât ar uni şi ar însufleţi. Oricare lider rus din secolul al XXI-lea va fi nevoit să restabilească un astfel de trecut din fragmente ale istoriei tragice a ţării, ceea ce încearcă să facă Putin” (ibidem).

Dl Stephen F. Cohen a expus poziţia antistaliniştilor contemporani. Aceştia consideră că „modernizarea cu succes a ţării este imposibilă fără o democratizare politică”; ei nu văd nimic pozitiv în tradiţia multiseculară de transformări, impuse de sus, rezultatul cărora a fost o economie semi-înapoiată şi absenţa libertăţii personale; ei consideră că totul trebuie să înceapă de la „destalinizarea modernizării” (p. 147).

Adversarii acestui curent, consideră că programul optim al modernizării Rusiei trebuie să constituie un „neo-stalinism – concentrarea resurselor” în mâinile statului, care ar poseda o putere nelimitată pentru depăşirea oricăror obstacole. Referindu-se la extinderea NATO spre est, neostaliniştii văd în viitorul Rusiei o ţară invincibilă din punct de vedere militar. Amintindu-şi de „salvarea ţării” realizată de Stalin în anii 1930-1940, aceştia afirmă: „ne poate salva doar stalinismul civilizat”, sau şi mai prompt: „stalinismul este salvarea Rusiei” (ibidem).

În încheiere: am citit o carte deosebit de interesantă şi utilă nouă, istoricilor din RM.

Felicitări şi mulţumiri autorului.

Prof. univ., dr. hab. Anatol PETRENCU,

preşedintele INIS „ProMemoria”

17 decembrie 2012.