Dl Dmitri Lîskov este istoric şi publicist, născut în 1977. În 2009 el a publicat cartea „Represiunile staliniste”. Marea minciună a secolului XX”[1]. Autorul cărţii a luat între ghilimele noţiunea „represiunile staliniste”; asta ca şi cum ele nu au fost, ca şi cum au fost inventate de răuvoitorii URSS. În 2012 D. Lîskov publică aceiaşi carte, dar cu un titlu schimbat: „Adevărul interzis despre „represiunile staliniste”. „Copiii Arbatului” mint!”[2]. Mi se pare curios acest gest: în realitate, în 2012, autorul a retipărit aceiaşi carte, acelaşi text; s-ar putea ca peste un an – doi s-o mai publice odată, cu un al treilea titlu; astfel, istoricul D. Lîskov va avea trei cărţi, cu trei denumiri diferite, dar conţinutul fiind acelaşi. Curios, nu-i aşa?

Bun, nu despre aste scriem, ci despre ideile, promovate de autor.

Părţile bune ale cărţii:

a) autorul a publicat documente ale „justiţiei” staliniste, documente, în baza cărora au suferit sute de mii de oameni din URSS. Textul art. 38 al Codului penal al Federaţiei Ruse l-am tradus ceva mai devreme şi l-am plasat pe acest blog. În carte sunt publicate, de asemenea, cunoscuta (pentru istorici) Lege privind „Ocrotirea proprietăţii întreprinderilor de stat, colhozurilor şi cooperativelor şi întărirea proprietăţii sociale (socialiste)”, cunoscută mai des ca „Legea despre trei spice” din 7 august 1932 (p. 33-35) şi Decretul Prezidiului Consiliului Suprem al URSS „Despre trecerea la ziua de muncă de opt ore, la săptămâna de muncă de şapte zile şi despre interzicerea plecării arbitrare a muncitorilor şi slujbaşilor de la întreprinderi şi instituţii” din 26 iunie 1940 (p. 43-45). Autorul a publicat şi în Anexe (p. 226-284) date statistice, referitoare la represiunile staliniste, documente privind condiţiile de trai ale prizonierilor Gulag-ului (oficiale, bineînţeles), folosirea muncii deţinuţilor la construirea hidrocentralelor şi câteva documente, datate după decesul lui I. Stalin, referitoare la reabilitarea jertfelor lagărelor staliniste.

b) autorul a încercat să exprime un discurs academic, să critice acele gafe, comise de unii autori democraţi (dl D. Lîscov îi numeşte „liberali”), ceea ce estebine. Noi avem nevoie de adevăr, fără a exagera sau a diminua realităţile. De exemplu, D. Lîskov atacă afirmaţiile lui A. Soljeniţîn despre 110 ml de victime ale represiunilor staliniste (p. 9).

Unde, însă, dl D. Lîskov nu reuşeşte să convingă cititorii cărţilor lui? Peste tot acolo, unde încearcă să justifice politica regimului stalinist. De exemplu, autorul consideră că ţăranii, care au fost declaraţi chiaburi şi deportaţi cu membrii familiilor lor în Siberia, nu pot fi consideraţi ca victime ale nebuniei comuniste de colectivizare a agriculturii. De ce? Pentru că, afirmă autorul, întotdeauna când au avut loc reforme agrare în trecut, acestea s-au soldat cu victime. Dl D. Lîskov aduce exemplul reformei lui Stolîpin în Rusia, da şi exemplul SUA în anii Marii depresii. Autorul scrie: „În timpul Marii depresii din SUA 5 ml de fermieri au fost izgoniţi de pe pământurile lor bănci pentru datorii, lipsindu-se de toate bunurile, deseori – şi de viaţă. Până la 15 ml de oameni au rămas fără locuri de muncă şi mijloace de existenţă. Majoritatea lor a fost concentrată în lagăre de muncă, la construirea canalelor, drumurilor, podurilor, deseori în regiuni nepopulate, mlăştinoase, bântuite de malarie. De fapt oamenii munceau pentru hrană (…). Cu toate acestea, nimănui nu-i trece prin cap să declare regimul lui Roosevelt ca fiind unul criminal, iar miracolul economic american – bazat pe represiuni în masă în anii 1933-1939”  (p. 199-200).

Acei dintre Dvs., stimaţi cititori, care cunoaşteţi istoria contemporană a SUA şi cea a URSS, înţelegeţi că comparaţia nu rezistă nici într-un fel. Criza economică, cu care s-au ciocnit SUA la sfârşitul anilor 20 ai secolului trecut, a fost una de SUPRAPRODUCŢIE, adică americanii au produs atât de mult, inclusiv – în agricultură! -, încât nu exista piaţă de desfacere a acelor mărfuri. De aici şi falimentul întreprinderilor, fermierilor, a băncilor (de ce autorul crede că au avut de suferit doar fermierii, nu! Şi bancherii tot au suferit faliment. Iar pentru a depăşi această Mare depresie preşedintele SUA F.D. Roosevelt a propus „Noul curs”, ceea ce a însemnat implicarea guvernului federal în procesele economice. În URSS a fost cu totul altceva. Regimul comunist a provocat foametea, în care au murit milioane de oameni. Guvernul nu s-a implicat în nici un fel (cu mici excepţii, am scris despre asta) pentru a-şi salva oamenii din ghearele foametei (mulţi colegi zic organizate cu bună ştiinţă). Deci, dl D. Lîskov, nu, aşa comparaţii nu rezistă criticii.

Mai aduc un exemplu. Autorul cărţii critică filmul „Poslednii boi maiora Pugaciova” [„Ultima luptă a maiorului Pugaciov”] turnat pe baza povestirilor lui Varlam Şalamov, supravieţuitor al lagărelor din Kolima (p.156-162). Dl D. Lîskov scrie cum că în film sunt scene pe care V. Şalamov nu le-a expus în povestirile sale. Admitem; numai că autorii filmului s-au informat şi din alte surse despre Kolima. Cel mai tare, însă, autorul s-a supărat pe imaginea artistică a eroului principal al filmului, maiorul Pugaciov. Acesta a fost prezentat prea pozitiv, consideră D. Lîskov. Iar drept argument aduce dovezi documentare, de arhivă, descoperite de ziaristul din Magadan A. Biriukov, care confirmă cazul real de evadare a unui grup de ofiţeri, veterani ai Armatei roşii, la 26 iulie 1948 (în film evadarea are loc iarna). D. Lîskov insistă: cel care a organizat evadarea, pe numele lui adevărat Tonkonogov, în realitate, în anii ocupaţiei germane, a trecut în serviciul poliţiei germane, a arestat şi maltratat cetăţeni sovietici etc. Adică – a fost un criminal, condamnat pe bune la munci grele; Puterea sovietică „i-a salvat viaţa”, nu l-a împuşcat. Să nu uităm: documentul citat a fost redactat de ofiţerii NKVD, iar în film este arătat cum erau dobândite „mărturiile”: snopiţi în bătăi până îşi pierdeau cunoştinţa după care semnau orice li se spunea. Asta-i  una. A doua, să admitem că documentele de arhivă reflectă realitatea: Tonkonogov a fost colaboraţionist; Puterea sovietică doar aparent i-a „salvat viaţa”: trimiţându-l în Kolima. În condiţiile climaterice de acolo, cu îmbrăcămintea sumară şi mâncarea proastă, lumea de acolo murea cu zile (şi filmul demonstrează acest fapt). Pugaciov (Tonkonogov) nu a dorit să moară cu moarte de rob, a preferat libertatea. Chiar cu preţul vieţii. Filmul este bun, puternic, merită văzut (pe Internet).

Şi ultimul exemplu: autorul cărţii se pronunţă împotriva „mitului” cum că Armata roşie a violat 2 ml de femei germane, având vârsta de la 8 la 80 de ani (p. 166). Realitatea este că soldatul sovietic chiar a violat. Putem pune la îndoială cifra: nu 2 ml, ci 1,5 ml: cine oare înregistra cazurile? Dl D. Lîskov aminteşte cititorilor un lucru demn de reţinut: timp de patru ani soldaţii sovietici erau instruiţi în sensul „Ubei nemţa!” [„Omoară-l pe german!”]. Cât de greu le venea comandanţilor sovietici să stăvilească rezultatele acestei îndoctrinări germanofobe. Asta ca să nu omoare, da ce să mai zicem de viol? Autorul însuşi aduce exemple. Astfel, Procurorul militar al Frontului I Belorus raporta la 2 mai 1945, că în rezultatul eforturilor depuse „…s-au diminuat în mod drastic cazurile de asasinare fără motive a nemţilor, prădarea populaţiei civile şi violarea femeilor germane”. Totuşi, raporta mai jos procurorul, „violarea femeilor continuă” (p. 172). Adică: s-a micşorat, dar continuă! E clar?

Concluzie: cartea face parte din curentul neo-stalinist al istoriografiei contemporane ruse. Autorul a păstrat tonalitatea academică, nu înjură oponenţii „liberali”; monografia este utilă prin documentele publicate, de care avem nevoie şi noi, cei din RM.

Prof. univ., dr. hab. Anatol PETRENCU,

preşedintele INIS „ProMemoria”

19-20 ianuarie 2013