Stimaţi prieteni,

Când tunurile bubuie, muzele tac. Asta e ştiut de când au fost confecţionate primele tunuri, cu ghiulele de cremene. E război în RM, unul politic, care repede se va consuma, sunt convins de asta.

Timpul trece, suntem la sfârşitul lunii februarie 2013. Vă amintesc, că Parlamentul RM a aprobat o lege prin care 2013 este declarat Anul Spiridon Vangheli.

Ceva mai devreme ministrul Culturii Boris Focşa a declarat: „Decizia a fost luată pentru a aprecia contribuţia scriitorului la dezvoltarea literaturii pentru copii în ţara noastră şi peste hotarele ei”.

La rându-i, primul ministru al RM, dl Vlad Filat, a subliniat: „Trebuie să avem grijă de valorile noastre atâta timp cât sunt în viaţă. Este o decizie cu un impact deosebit asupra educaţiei copiilor unei generaţii tinere, în spiritul patriotismului. Manifestările şi acţiunile ce vor fi organizate urmează să fie la nivelul valorii scriitorului şi operei sale”.

Consider că e timpul să şi facem ceva în sensul citirii şi propagării operei marelui nostru contemporan. În ceea ce mă priveşte, am citit atent nuvela documentară, redactată de dl Spiridon Vangheli, întitulată „Copii în cătuşele Siberiei”[1]. Cartea este ilustrată de pictorul Eugen Ţâbârnac.

Autorul scrie veridic despre soarta copiilor basarabeni, duşi de NKVD cu forţa, împreună cu părinţii lor, în noaptea de la 12 spre 13 iunie 1941, în Siberia. Pe mulţi din ei drumul Golgotei i-a separat de mamele şi taţii lor, ajungând la destinaţie deja orfani (cu părinţi în viaţă, dar în alte locuri de detenţie). Nuvela începe astfel: „Cum a ieşit dimineaţa din casă, Vasile Bujor vede printre scândurile gardului un şirag de ochişori: negri, albaştri, căprui, verzi – şi toţi ochii aceştia se boldeau la un pom de cireşe care se coc devreme şi tocmai erau bune de mâncat”[2]. Gospodarul i-a invitat pe copii să urce în pom şi să se sature. Cine putea oare şti că la încheierea acelei zile, de la 12 spre 13 iunie, va începe calvarul, atât pentru aceşti copii, cât şi pentru stăpânul gospodăriei de unde mâncase cireşe.

Autorul a generalizat modul inuman de viaţă, impus de regimul totalitar stalinist societăţii de atunci, în mod special – oamenilor deportaţi în regiuni puţin prielnice vieţii. Unii copii au fost sfâşiaţi de animalele sălbatice din Siberia, alţii au murit de subnutriţie şi frig. Eroina nuvelei, Oliţa, trece prin greutăţi deosebite (ca şi ceilalţi semeni ai ei), îşi conduce cu durere mama la puşcărie, iar doi ani mai târziu, mama, fiind grav bolnavă, a murit. Fiica a fost nevoită să-şi îngroape mama, rugând un vecin să înjghebe un sicriu din câteva scânduri, smulse din podea.

După război, Oliţa reuşeşte să revină la baştină, la scurt timp este din nou arestată şi trece prin iadul bolşevic, se întoarce din nou. Cu ce se încheie nuvela scriitorului Spiridon Vangheli? Un fost deţinut a găsit-o pe Oliţa şi i-a vorbit în ce condiţii a murit tatăl ei. El lucra la scos cărbuni. Seara grupul de „mineri” trecea pe lângă o fermă de porci, păzită de tatăl Oliţei. La un moment dat, un deţinut a căzut, fiind sleit de puteri. Gardienii n-au permis deţinuţilor să-şi ajute camaradul de ocnă, ci l-au aruncat peste gard, în ocol, unde porcii, răi şi flămânzi, l-au sfâşiat. S. Vangheli: „Într-o dimineaţă ne mânau iar la scos cărbuni. Porcii încă erau în ocol. Când ne-au văzut, coviţăiua sălbatic. Ne-am apucat de mâini, dar un coşcogeamite gardian, cu fruntea de un deget, hai să ne fugărească în jurul ocolului până a căzut un om. Vasile [în nuvelă – tatăl Oliţei] a sărit să-l scape:

-   Lăsaţi-l că e creştin, îi ruga el, că ştia de acum ruseşte.

-   E creştin?! Au răcnit obraznic gardienii. Atunci du-te tu în locul lui! Şi unde-l înşfacă pe Vasile de mâini şi de picioare şi-i fac vânt în ocol… Aşa mai ţipa sărmanul, când îl sfâşiau de viu, de ţi se ridica părul măciucă. Eram hăt, dincolo de poartă, şi îl tot auzeam.

Seara când ne-am întors, am văzut în ocol numai zdrenţe din hainele lui şi o bucată de papuc…”[3].

Nu cred că exemplul descris este doar o imaginaţie artistică. Nu, realitatea a fost aşa sau chiar mai dură în diversele lagăre ale Gulagului. O scenă asemănătoare au preluat-o ceva mai devreme din cartea lui Boris Vasiliev. Deosebirea este că în realitatea, expusă de bunelul lui Dan Bălan, erau câini, nu porci.

O mică obiecţie ar fi de exprimat: în lagărele staliniste evidenţa deţinuţilor era deosebit de severă. Nu puteau pleca două femei cu de la sine putere, la puşcărie, la o distanţă de 100 de km, nefiind însoţite de militari înarmaţi; plus – dosarele lor trebuiau duse la destinaţie. Sau asta o făceau ofiţerii NKVD.  Dar acest mic detaliu nu schimbă puterea emoţională a nuvelei.

CONCLUZIE:

Chiar dacă tunurile bubuie, muzele nu trebuie să tacă.

Propun: această nuvelă, „Copii în cătuşele Siberiei”, să fie retipărită, în tiraj de masă, repartizată cititorilor, discutată şi analizată. Este istoria noastră; alta nu avem.

Prof. univ., dr. hab. Anatol PETRENCU,

preşedintele INIS „ProMemoria”

19 februarie 2013