Stimaţi prieteni,

În anul 2010, Editura „Memoria” din Bucureşti a publicat cartea lui Vadim Ştefan Pirogan „Cu gândul la tine, Basarabia mea. Din mărturiile unui vinovat fără vină…”[1].

Editorul cărţii, Ilie Popa, preşedintele Fundaţiei culturale „Memoria”, sucursala Argeş, este autorul unui „Cuvânt înainte” (p. 1-2). Scriitorul şi publicistul Iurie Colesnic a publicat o prefaţă, întitulată „Reabilitarea memoriei”  (p. 3-4).

În această carte regretatul Vadim Pirogan a expus veridic realitatea regimului comunist sovietic, regim care i-a marcat viaţa pentru totdeauna. A fost arestat de NKVD în vara anului 1941, fiind bănuit că ar fi fost „spion român”. Deoarece spion nu a fost (altfel îl împuşcau NKVD-ştii), dar nu a putut demonstra acest fapt, împreună cu alţi deţinuţi din Basarabia, a fost urcat în vagon şi dus în Siberia. După chinuitorul şi primejdiosul drum spre Est, în sfârşit a ajuns în centrul raional Taişet (oraş din anul 1938), care se află la o distanţă de 680 km de centrul regional Irkutsk.

În anii 30-50 ai secolului trecut Taişet a fost centrul a două lagăre din sistemul Gulag: IujLAG şi OziorLAG. Cele două lagăre din raionul Taişet erau specializate în construirea căii ferate Taişet-Bratsk, tăierea copacilor şi pregătirea materialelor pentru construirea căii ferate (în special – traverselor)[2]; autorul descrie munca prestată de el şi la încărcarea buştenilor pentru a fi căraţi din pădure la joagăr, un timp oarecare a lucrat şi la joagăr; a urcat şi traverse în vagoane. Acolo, în lagăr, după un timp destul de lung, i s-a citit sentinţa, dedusă de „troica NKVD”: 5 ani de muncă forţată în lagărele de muncă forţată.

Autorul a lăsat posterităţii descrieri, analize, gânduri, referitoare la realităţile Gulagului, la soarta multor oameni, ajunşi fără vină în acest sistem diabolic de exterminare a oamenilor. Memoriile lui Vadim Pirogan demonstrează că în afara Gulagului viaţa oamenilor a fost tot atât de amărâtă ca şi în interiorul acestuia.

Ca un fir roşu, de la prima la ultima pagină, autorul a imortalizat problema principală cu care s-a confruntat el, ca şi zeci de mii de alţi prizonieri ai Gulagului: lupta zilnică pentru a supravieţui, în special – lupta cu subnutriţia. Lipsa hranei a fost problema capitală a regimului sovietic. Pentru ca să nu moară de foame, pe lângă porţiile mizerabile de pâine şi ciorbă chioară, deţinuţii erau nevoiţi să adune diverse resturi de mâncare (coji de cartofi, morcovi, sfeclă îngheţate şi aruncate la gunoi; să fure mereu, inclusiv din raţia pentru animale, acolo unde lagărele de muncă aveau ferme de vite). Pentru o bucată de pâine deţinuţii erau nevoiţi să vândă din obiecte proprii (haine, încălţăminte, plapome etc.) sau lucruri furate de la alţi deţinuţi sau de la stat, din lagăre (sobe, de exemplu; autorul descrie o astfel de situaţie). În ciuda eforturilor depuse de deţinuţi, hrana a fost întotdeauna problema principală. Dar nu doar pentru oameni. Autorul a demonstrat că de rând cu oamenii sufereau de foame şi caii, boii, înhămaţi la tras trunchiuri de copaci, câinii, animalele din ferme (acolo, unde erau). Puţin mai bine o duceau tăntălăii (cuvântul folosit în lagăre era pridurchi, p. 103) şi ofiţerii şi soldaţii NKVD, şefii lagărelor.

Autorul memoriilor descrie condiţiile de muncă în diverse lagăre, prin care a trecut. Asta pentru că sistemul Gulag prevedea o permanentă schimbare a lagărelor pentru deţinuţi. În orice sector de activitate economică exista o normă, impusă de conducătorul lagărului, normă pe care deţinuţii erau obligaţi s-o realizeze. De asta depindea cantitatea hrănii, ce li se dădea ca plată pentru munca prestată. Munca a fost grea, istovitoare; deţinuţii duceau lipsă de îmbrăcăminte potrivită, dar şi de încălţăminte. Unui deţinut ingenios i-a venit ideea de a confecţiona un fel de opinci, le-am spune noi, tăiate din cauciucurile uzate ale automobilelor. Legate de o parte şi alta a tăieturilor, umplute cu paie, aceste încălţări ciudate au salvat de îngheţ mulţi deţinuţi.

Condiţiile naturale erau de asemenea ostile oamenilor: iarna gerurile coborau la peste 40°, zăpada era de peste un metru înălţime; vara oamenii erau mâncaţi de miile de ţânţari şi musculiţe mărunte, dar deosebit de agresive, cu înţepături dureroase. Nici odihna în barăci nu era odihnă: ploşniţele şi păduchii erau prezenţi peste tot; iarna sobele nu reuşeau să încălzească în întregime barăcile.

Atmosfera generală era deprimantă; oamenii nu se ajutau la nevoie unul pe altul. Deţinuţii erau terorizaţi de urki (deţinuţii de drept comun). Legea nescrisă a lagărului era: „N-am văzut, n-am auzit, nu ştiu, nu înţeleg. Chiar dacă te omoară în bătăi, taci din gură! N-ai auzit, nu ştii” (p. 92). Erau cazuri când unii deţinuţi se apropiau sufleteşte de alţii, fie din motive naţionale (autorul aduce exemple când a întâlnit români, cu care putea vorbi în română şi cu care se ajutau reciproc), motive politice (cei condamnaţi în baza art. 58 al Codului penal al Federaţiei Ruse) etc. Cu toate eforturile depuse, viaţa deţinutului era mereu în primejdie: fie era vorba de animalele sălbatice din taiga, urşi, în mod special, fie era vorba de boli (în special – distrofia), fie de nebunia altor deţinuţi, care-ţi luau viaţa cât ai zice „peşte”.

Autorul a supravieţuit în Gulag în anii celui de-al Doilea Război Mondial, URSS fiind implicată plenar în conflagraţie. Regimul Gulagului s-a înăsprit. Mulţi ofiţeri NKVD au fost mobilizaţi pe front, cei râmaşi făceau exces de zel pentru a demonstra capacitatea lor la locurile de lucru şi pentru a nu fi trimişi pe front. Raţia alimentară a scăzut. Toate crimele şi nedreptăţile oficialilor erau motivate de necesitatea asigurării victoriei asupra Germaniei.

După încheierea războiului, în toamna anului 1945, în lagărele din Taişet au venit prizonieri japonezi. Autorul a cunoscut lagăre cu foşti militari japonezi, descrie situaţia lor penibilă: hrana era trimisă din Japonia, dar era furată până a ajunge la destinaţie. Îmbrăcămintea militarilor japonezi era sumară (de vară), odată cu venirea toamnei / iernii 1945-1946 mulţi din ei au degerat. Autorul a fost martorul morţii a mii de japonezi (după datele autorului, în IujLAG au fost aduşi 50 000 de prizonieri japonezi).

Bineînţeles, dorul de casă, de Basarabia lui dragă, de rudele rămase aici, nu l-a părăsit pe autor niciodată. În lagăr fiind, autorul a aflat despre moartea tatălui său, Ştefan Pirogan, fost primar la Bălţi, trimis în Siberia, în IvdelLAG (a murit de subnutriţie, p. 196). Autorul nu a ascuns faptul că tată-său era un om cu vederi de stânga, simpatiza sovieticii, i-a întâmpinat cu pâine şi sare în iunie 1940 (p. 19), soţia (în a două căsătorie) era rusoaică. Nimic din cele enumerate nu l-au salvat de deportare.

Cartea este deosebit de utilă în înţelegerea fenomenului totalitar sovietic, în depistarea tragediei prin care a trecut poporul nostru, peste care s-a extins Gulagul.

Câteva greşeli observate în carte (mecanice sau comise din neatenţie):

15 000 mii (p. 66), corect: sau 15 000, sau 15 mii; Djrjinski (p. 120), corect: Dzerjinski; [sovieticii au ocupat] Letonia în 1939 (p. 125), corect este 1940; pe mai multe pagini (138, 152 etc.) apare cuvântul „balanda2”; a fost comisă o greşeală mecanică; pe tastatură este cifra 2, tot aici ghilimele („”), de aici şi greşeala; de avut în vedere acest lucru; să nu se lase cumva impresia că ar fi fost „balanda 1” şi „balanda 2”; inimic (p. 144), corect: nimic.

Recomand această carte deosebită pentru lectură. Cărţile sunt scrise pentru a fi citite, nu-i aşa?

Imagini: Pictor – Victor Zîmbrea, fost deportat. Scene din Siberia: “Moartea soţului”; “Moartea copilului în Siberia”.

(Din cartea lui Vadim Pirogan, p. 249).

Prof. univ., dr. hab. Anatol PETRENCU,

preşedintele INIS „ProMemoria”

22 februarie 2013.