Doamna Teodosia Cozmin s-a născut la  9 iunie 1939, în satul Boluneşti, raionul Floreşti, în familia unor ţărani gospodari.

Tatăl doamnei Teodosia Cozmin, Gheorghe al lui Carp Cozmin, s-a născut în anul 1907, căsătorit cu Daria Cozmin, născută în 1912, în 1945 a fost condamnat la 7 ani de muncă forţată, cap de acuzare fiind „colaboraţionism”[1].

În iulie 1949 soţia lui Gheorghe, Daria, împreună cu fiicele Eugenia (n. 1930) şi Teodosia (n. 1939) şi nepotul Leonid, feciorul Eugeniei, care nu împlinise cel puţin un an, a fost deportată în Siberia, incriminându-li-se „familie de colaboraţionist”[2].

Doamna Teodosia avea 10 anişori, când, împreună cu mămica sa Daria, sora Eugenia şi nepotul Leonid a fost ridicată din cuibul părintesc în plină noapte, urcată în automobil, dusă la staţia de cale ferată Floreşti şi deportată în Siberia.

Chinurile călătoriei, condiţiile în care a ajuns în regiunea Amur, la staţia de cale ferată Sredne-Beloe, apoi mutată în localitatea cu denumire militarizată „Secţiunea a IV-a”, precum şi tratamentul din spitalul din Blagoveşcensk, în care nimerise în urma unui accident, alte mărturii, referitoare la munca de sclav a mamei şi surorii sale, la viaţa de zi cu zi, doamna Teodosia Cozmin le-a expus într-o nuvelă documentară, publicată iniţial în revista „Basarabia”[3]. În 1992 această nuvelă a fost publicată la Editura „Hiperion” în formă de broşură[4].

Am rugat-o pe doamna Teodosia Cozmin să ne spună motivul real pentru care a fost condamnat tatăl dumneaei, dacă s-a vorbit mai târziu despre aceasta.

– După arestarea tatălui în familie nu am vorbit despre cauzele reţinerii. După luarea lui din sânul familiei în Moldova începuse foametea (1946-1947) şi mama avea mare grijă de noi ca să supravieţuim. Şi nici nu era posibil de vorbit pe temele acestea. Eram în aşteptarea tăticului, nu aveam de la el nici o ştire; mămica plângea, aştepta. Bunica, mama tatei, deseori îl visa venind acasă; striga la mama: „Iaca vine Gheorghe!”

Am întrebat ce prezenta gospodăria familiei Cozmin în 1949, la momentul deportării.

– Am avut, zice doamna Teodosia, cinci hectare de pământ; tăticul a avut dugheană în sat (magazin); sătenii erau mulţumiţi de produsele cumpărate la tata; de multe ori el îi întreba: „Ce să vă mai aduc?”. Şi aducea marfă de calitate la comandă.

Despre drumul spre locul de detenţie, chinurile supravieţuirii mamei cu cele două fiice şi nepotul în regiunea Amur, doamna Teodosia a scris în povestirea publicată. Însă autoarea nu a continuat să istorisească revenirea la baştină, în Republica Moldova. Am insistat asupra acestui moment. Iată ce mi-a spus doamna T. Cozmin:

– Noi, mama, eu cu soră-mea şi nepoţelul Leonid ne-am întors în anul 1957. Ne-am stabilit la sora Panaghiţa. Apropo, sora mai mare Panaghiţa era şi ea în lista pentru deportare; fiind căsătorită, numele ei de familie era Ştefârţă-Cozmin; dimineaţa, când în vagon soldatul făcea apelul, striga numele de familie al surorii, dar nu urma nici un răspuns. Şi aşa până am ajuns la destinaţie. Asta pentru că, atunci când am fost ridicaţi, mama i-a strigat surorii mai mari: „Tu fugi, Panaghiţa!”, la care soră-mea striga: „Merg şi eu cu voi; dacă vom muri, vom muri împreună!”. Da mămica spunea: „Măcar tu să rămâi acasă!” Atunci când convoiul s-a luat după dânsa, lumea adunată a făcut perete şi, se vede, cineva din săteni i-a ajutat să se ascundă şi ea, timp de vreo săptămână a fost fugară. Soră-mea locuia în casa soţului; casa noastră a fost naţionalizată şi transformată în casă pentru copii.

Am întrebat-o pe doamna Teodosia dacă, pe parcurs, familia a reuşit să-şi restituie casa. „Da, a răspuns doamna T. Cozmin, în 1961 mama a reuşit să-şi întoarcă casa. Mămica a găsit un avocat foarte bun, pensionar, care avea o experienţă bogată şi nu era dependent de carieră, nu avea frică că-şi va pierde serviciul. Procesul a durat doi ani.”

Am insistat asupra sorţii tatălui dumneaei. Doamna Teodosia zice: „Când era încă în viaţă, prin 1948, tăticul a trimis o scrisorică prin care ne informa că este în regiunea Krasnoiarsk, la muncă silnică, este foarte greu, e foarte frig şi mâncarea este sărăcăcioasă.  Moartea a survenit în anul 1949. Despre deces familia nu a ştiut nimic. În 1961 familia a primit decizia de reabilitare post-mortem a tatălui”.

Următoarea întrebare a fost, dacă doamna Teodosia Cozmin a păstrat fotografii din acele timpuri, sau obiecte de uz casnic etc. Dumneaei spune, că după ce familia a fost deportată, tot ce era în casă, inclusiv – fotografiile de pe pereţi, au fost luate şi au dispărut. La întoarcere în satul natal, doamna Teodosia a întrebat de vecini dacă nu au păstrat ei ceva din casa confiscată de zbirii bolşevici. O măhăleancă i-a păstrat o fotografie unde este şi chipul tatălui ei. Publicăm această fotografie. În rândul ostaşilor ce stau în picioare, primul din partea dreaptă este tatăl doamnei Teodosia Cozmin. Inscripţiile din spatele fotografiei sunt spălăcite şi nu mai pot fi desluşite. Se poate vedea doar „X 3.” [Octombrie 193.?][Fotografia de sus]

Am întrebat despre rolul mamei doamnei Teodosia în condiţiile de detenţie în creşterea fiicelor şi a nepotului. Doamna Teodosia zice că mama era obligată să muncească la săpat canale, în pământul îngheţat bocnă; era obligată să realizeze zilnic norma impusă pentru a putea primi pâinea pentru hrană. “Noi, fiicele ei, o ajutam cât ne ajungeau puterile. Când mama şi sora lucrau la ferma de vite, eram acolo şi noi, copiii. Asta pentru că se lucra din noapte până-n noapte, iar noaptea mişunau haite de lupi; de aceea noi acolo înnoptam”, zice doamna Teodosia.

„De ce boli au suferit basarabenii la locurile de detenţie?”, m-am interesat la doamna Teodosia. „Cele mai multe au fost bolile de răceală; din toamnă până primăvara târziu temperatura aerului era foarte scăzută; în plus – îmbrăcămintea şi încălţămintea noastră nu făceau faţă frigului de afară, dar şi din încăperile în care locuiam. O altă belea erau ploşniţele! Doamne fereşte! Erau aproape ca căpuşele!”.

„Care a fost atitudinea oamenilor din satul Dvs. la aflarea veştii că V-aţi reîntors?” – a fost următoarea întrebare.

„Atitudinea oamenilor a fost diferită, răspunde doamna Teodosia. Chiar soţul verişoarei mele a fost cel care ne-a inclus  în lista deportaţilor, printre primii…”

Aici am intervenit cu scopul de a înţelege, cine era omul care i-a pus pe listă? Era, zice doamna Teodosia, soţul verişoarei mele drepte, fiica fratelui mai mare al lui tata. „Când am venit din Rusia [adică din deportare], eu m-am dus direct la el şi i-am zis: „Ce, ai crezut că noi o să ne pierdem? O să murim? Iată, vedeţi, noi ne-am păstrat şi ne-am întors. El s-a uitat şi nu a scos o vorbă”. Mai aflu de la doamna Teodosia că vara dumneaei a fost forţată să se căsătorească cu viitorul ei soţ. Fiind activist comsomolist, el a ameninţat-o că o va trimite la muncă în minele din Donbass. Ea era foarte frumoasă. El i-a zis: „Dacă te măriţi cu mine, nu te trimit în Donbass”. Şi ea a fost nevoită să se mărite cu un om pe care nu-l iubea…

Ultima întrebare, pusă doamnei Teodosia Cozmin: dacă a avut probleme cu autorităţile după revenirea în Moldova. Spune că da, a avut. A fost „monitorizată” de ofiţerii KGB, dar nu i-au făcut probleme în câmpul muncii.

I-am mulţumit doamnei Teodosia Cozmin şi am rugat-o să-mi ofere încă o posibilitate de a vorbi despre Muzeul „Memoria Neamului”, în care lucrează custode de mulţi ani, pe baze obşteşti, precum şi despre unii deportaţi, care nu mai sunt în viaţă, dar pe care dumneaei i-a cunoscut.

În imagini:

La mijloc – un grup de basarabeni, deportaţi în regiunea Amur; în picioare, prima din stânga este dna Teodosia Cozmin.

Jos: dialog cu doamna Teodosia Cozmin, 12 martie 2013.

Prof. univ., dr. – hab. Anatol PETRENCU,

preşedintele INIS  „ProMemoria”.

12 martie 2013