În anul 2012 Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet a scos de sub tipar ediţia a II-a a memoriilor lui Vasile Gh. Baghiu, întitulate „Prizonier în URSS”[1].

Broşura începe cu un Cuvânt al editorului, domnului Romulus Rusan. Urmează Prefaţa la prima ediţie, semnată de acelaşi autor (2008). Vasile Baghiu, feciorul lui Vasile Gh. Baghiu, a găsit manuscrisul tatălui său, l-a publicat în revista „Memoria” (fragmente). Manuscrisul a fost citit (parţial) la Postul de Radio „Europa Liberă”, apoi tipărit la Editura „Axa”, unde Vasile Baghiu (feciorul) a publicat o Postfaţă, retipărită acum, în 2012.

Născut în 1922 într-o comună din judeţul Neamţ, Vasile Gh. Baghiu a făcut serviciul militar într-un regiment de vânători de munte, în 1944 a participat la luptele pentru apărarea Patriei, România. La 23 august 1944, prin Decret regal, România a ieşit din războiul împotriva Coaliţiei antihitleriste şi a trecut de partea acestora, îndreptând armele împotriva Germaniei. În ciuda faptului că trupele române au încetat lupta cu trupele Armatei Roşii, sovieticii au luat în captivitate, după 24 august 1944, nu mai puţin de 6 000 de ofiţeri, 6 000 de subofiţeri şi mai mult de 150 000 de ostaşi români. Aceştia toţi au fost trecuţi peste Prut, în diverse lagăre ale imensului şi ineditului GULAG. Între aceşti militari s-a aflat şi soldatul Vasile Gh. Baghiu.

După revenirea din lagărele de muncă forţată din URSS, şantiere, îmbâcsite cu zeci de mii de sclavi (prizonieri germani, maghiari, români, japonezi etc.) Vasile Gh. Baghiu, în 1952, a decis să lase posterităţii trista sa experienţă de prizonier de război.

Autorul memoriilor îşi aminteşte de trenurile sovietice de tristă faimă, adevărate TRENURI ale MORŢII. Prizonierilor nu li s-a dat apă mai multe zile în şir; din cei 90 de oameni din vagonul, în care era autorul memoriilor, în viaţă au rămas doar 36 (p. 35). Locul, unde au fost trimişi prizonierii români, a fost minele de cărbune de la Karaganda, Kazahstan. Acolo sovieticii au făcut trierea: vânătorii, jandarmii, oamenii politici, foşti legionari, ofiţerii din armata condusă de Ion Antonescu au fost selectaţi şi duşi în minele cele mai primejdioase, acolo, unde, la mari adâncimi, se strecura apa, ca ploaia. Tehnologia de extragere a cărbunelui într-o astfel de mină era foarte şi foarte grea: pompe speciale scoteau apa din adâncimi, prizonierii erau uzi leoarcă, era frig, instrumentele de lucru erau primitive; în plus – hrana foarte şi foarte proastă (autorul remarcă: „mâncarea mai rea ca la porci şi mai puţină ca la câine”, p. 81). Autorul descrie un incendiu, produs în acea mină, cu foarte multe jertfe umane; autorul a scăpat de moarte ca prin minune, salvând şi o basarabeancă tânără, care lucra şi ea în mină (p. 76).

Drumul prizonierilor români spre casă a fost deosebit de chinuitor: de foarte multe ori sovieticii îi minţeau, spunând că pleacă în România; de fapt erau trecuţi în alte lagăre, la alte munci fizice grele. Şi mai trist a fost faptul, că reveniţi în România, foştii prizonieri au fost încolonaţi câte cinci în rând, exact cum era sub ruşi, şi uşi în lagăre de concentrare, de data asta – româneşti.

Cum s-a salvat autorul cărţii? 1) A avut noroc; 2) A fost rezistent, antrenat fizic, tânăr, iar în unele cazuri – şi descurcăreţ; 3) Datorită optimismului că, iată-iată, va fi trimis în România; nu şi-a pierdut speranţa.

Greşeli observate: sunt mai multe inexactităţi; deşi autorul memoriilor considera că cunoaşte suficient de bine limba rusă, cuvintele redate în Memorii demonstrează contrariul. La Nicolaev: autorul considera că prizonierii (inclusiv el) lucrau la limanul Nistrului; de fapt, probabil, era limanul Bugului de sud; şi altele.

Dar micile inadvertenţe nu diminuează importanţă de document al epocii staliniste a memoriilor lui Vasile Gh. Baghiu.

În imagini:

sus: coperta, p. 1, portretul autorului memoriilor;

jos: copeta, p. 4, familia Baghiu.

 Prof. univ., dr. hab. Anatol PETRENCU,

preşedintele INIS „ProMemoria”

17 martie 2013.